Avem un stat. Îl înjurăm sau îl respectăm?

Oare din ce soi de sinapse se nasc verbele hâde şi pline de spume ale zilelor noastre? De ce ocara şi jignirea au devenit ispite atât de puternice încât în faţa lor se înmoaie de-a valma educaţia, cultura sau inteligenţa? Rectorul celei mai bune universităţi româneşti lipeşte pe ministrul educaţiei (altfel, un cercetător redutabil) eticheta de „băieţaş“, atribuindu-i „formulări de inspiraţie nazistă“. Unul dintre europarlamentarii României aruncă înjurături pe ton de amvon spre un executor judecătoresc aflat în posesia unei hotărâri legale. Primarul unui oraş românesc important îşi povesteşte experienţele sexuale. Fiecare evoluează astfel în plină lumină a reflectoarelor. Nici unul nu se ascunde, nu se jenează, nu are îndoieli. Aflate în cercuri diferite ale aceluiaşi infern, toate aceste personaje sunt unite de un singur lucru: lipsa de respect în faţa unui stat pe care l-au reprezentat sau încă îl reprezintă.
Acesta este, de altfel, unul dintre cele mai persistente fenomene în istoria noastră recentă. Fără să fim prea revoluţionari, am străbătut ultimele două decenii spărgând şi demolând statui. Unele pe drept, altele nu; o lipsă de discernământ specifică, de altfel, iraţionalităţii furiei. Au fost contestaţi de-a valma comuniştii şi dizidenţii, îmbogăţiţii peste noapte, dar şi cei de peste zi, artiştii talentaţi şi farseurii înzestraţi. Nimeni nu a scăpat neatins folosindu-se principiul binecunoscut al propagandei: „o minciună repetată de o mie de ori rămâne minciună, dar o minciună repetată de un milion de ori devine adevăr“. În mijlocul acestei smintite furtuni, pe socluri s-au urcat doar acele creaturi din plastilină suficient de versatile încât să rămână neafectate. Autoritatea orişicui s-a dizolvat în neant. Nu doar cea a statului, dar şi a şcolii, a profesiilor respectabile, a Bisericii. Respect pentru valoare nu mai există, ci doar o frică primitivă în faţa puterii. Şi cum aici, în buza Orientului, valoarea nu a însoţit întotdeauna puterea, ne-am trezit că singurii pe care-i mai respectăm sunt cei de care ne temem.
În aceste condiţii, de ce am mai respecta o entitate atât de antipatică precum statul? Ce ne oferă el? Protecţie, condiţii prielnice, garanţia corectitudinii? Nimic din toate acestea. Atunci de ce l-am respecta? O întrebare justificată pentru o bună parte a populaţiei României, dar nu şi pentru cei care îşi trag seva direct din zăcămintele fertile ale statului. Paradoxul este că tot ei, parlamentarii, miniştrii, primarii, sunt cei care respectă cel mai puţin statul. E furie oarbă atunci când un fost ministru al educaţiei foloseşte cuvinte extrem de dure la adresa actualului deţinător al portofoliului? E nebunie atunci când un europarlamentar înjură şi bruschează poliţişti şi reprezentanţi legali ai justiţiei? Nu putem afla răspunsul, dar, oricare ar fi varianta adevărată, ea se naşte dintr-o gândire urâţită. Căci nimic nu se poate construi în ţara în care nici chiar înalţii demnitari nu acordă statului respectul minimal.
Aristotel scria că creierul e atât de urât, încât un lucru atât de frumos precum gândirea nu poate proveni de acolo. Astăzi, când neuroimagistica modernă surprinde frumuseţea de curcubeu a ţesuturilor neuronale, ajungem, deşi pe o altă cale, tot la concluzia filozofului grec: creierul e atât de frumos încât un lucru atât de urât precum gândirea nu poate proveni de acolo.