Un nou partid

Ideea înfiinţării unui nou partid a făcut masă critică. Practic, toată lumea vorbeşte sau face ceva, în subteran sau la vedere. Consilierul prezidenţial Sebastian Lăzăroiu a dat tonul. În horă s-au prins Patriciu, Alina-Mungiu. Cochetează cu ideea Macovei, mai recent Funeriu. Comentatori cu seismograf politic sensibil ca Mircea Cărtărescu au simţit şi ei vibraţia. Aşadar, oameni politici sau analişti împing cu toţii în spaţiul public, din motive radical diferite, ideea că partidele vechi au expirat, că liderii lor s-au uzat până la refuz şi că e nevoie de altceva, cu totul diferit de ce-am avut în ultimii 20 de ani.
Pe noul partid nenăscut se vor bate destui părinţi, legitimi sau nu. De acum, pare o chestiune de timp. Nu dacă, ci când se va întâmpla? Cine-l va impune? Cum o va face? Cine va prelua în mod credibil ştafeta? În numele cui?
Speculaţiile s-au înteţit după ce Traian Băsescu s-a delimitat radical, la începutul săptămânii, de acţiunile PDL. Simte, probabil, ceea ce a devenit o evidenţă până şi pentru presa de afară: generaţia activă şi onestă are nevoie de noi reprezentanţi, care să înlocuiască actualul sistem corupt de putere.
Dar de unde vine presiunea schimbării? Cine vrea, totuşi, altceva? Primul care a înţeles că există un spaţiu gol care aşteaptă să fie umplut a fost consilierul prezidenţial Sebastian Lăzăroiu. Pe 30 august 2010 o anunţa, pe Blogary.ro, pe Albă ca Zăpada. De atunci, Albă ca Zăpada zace cu mărul în gât, tot aşteptându-şi prinţul.
Dinu Patriciu a prins ideea din zbor şi a rostogolit-o mai departe. S-a dezlipit treptat de PNL, la fel cum se distanţează acum Traian Băsescu de PDL. Instinctele de om de afaceri i-au spus lui Dinu Patriciu că în piaţa politică se deschid noi oportunităţi. Într-un interviu pentru România Liberă, publicat pe 30 ianuarie 2011, Patriciu admite că l-ar tenta să finanţeze un nou partid, desenează corect publicul ţintă şi trimite câteva torpile către Antonescu, Ponta, Băsescu.
E ceva neclar, atât la Băsescu, cât şi la Patriciu. Nu e deloc limpede dacă ei chiar sunt intim convinşi că partidele actuale trebuie eliminate din joc sau realizează că nu mai pot miza doar pe ele, că maşinilor uzate le trebuie un motor ajutător. Traian Băsescu şi Dinu Patriciu joacă destul de artificial comedia distanţării de partidele lor.
Acum şi-a dat seama Traian Băsescu de „dimensiunea politică mică“ a oamenilor săi, promovaţi ani în funcţii cheie? Acum a priceput Dinu Patriciu că nu există social-liberalism, după ce a finanţat cu mâna lui atât candidaţii PSD, cât şi candidaţii PNL, şi i-a încurajat ani buni să-şi unească forţele?
Nu prea ţine. Alte calcule stau la baza răzmeriţei lor de acum. Unul dintre ele ar putea fi reinventarea şi remodelarea scenei politice, dar tot cu ei pe post de păpuşari.
Aceste proiecte, pritocite la vârf, au şanse mici dacă noile partide vor fi agregate, de sus în jos, după reţeta veche: a se găsi un lider charismatic, a se aduna în juru-i câţiva inşi aparent de treabă, a se mobiliza câţiva finanţatori ai vechiului partid să bage ceva mărunţiş şi dincoace, că nu se ştie ce iese, a se înscrie partidul la tribunal şi a se aştepta turmele de alegători să-i urmeze. Născut astfel, noul partid va fi mort din faşă.
Un exemplu perfect de experiment ratat este Fundaţia Creştin-Democrată a lui Theodor Baconschi. Putea reprezenta bazele unui nou partid alternativă, dar ideea a fost repede compromisă de un lider politic de laborator, inventat peste noapte. Tot demersul a fost considerat mai degrabă ca rezultatul unor lupte în interiorul PDL, şi nu o pornire reformistă reală, capabilă să stârnească efuziuni şi adeziuni publice.
Că noul model de lidership trebuie să pornească invers, de jos în sus, că trebuie să reunească în mod natural diferite comunităţi şi competenţe reale, a înţeles-o perfect Alina Mungiu Pippidi (AMP), când a lansat, în no-iembrie 2010, Alianţa pentru o România Curată. A scris atunci un text voit ambiguu – Partida Societăţii Civile – cu scopul evident de a sugera că noua alcătuire ar putea deveni, cine ştie, un nou partid.
Între timp, ideea s-a mai copt, tensiunea a sporit şi aşteptările publice au crescut graţie comportamentului catastrofal al celor trei partide mari.
AMP a sugerat, ceva mai clar, într-un text publicat în România Liberă, intitulat „Lideri pentru 2011“, că proiectul său ar putea evolua într-o direcţie politică: „Cu liderii politici şi mulţi dintre cei de opinie compromişi de clientelism şi parohialism totodată, care ne sunt alternativele? Nu există mulţi lideri alternativi în România, dar sper ca www.romaniacurata.ro să vă prezinte câţiva în anul care vine“.
Problema AMP este personalitatea ei puternică, ce sufocă tot în jur, mai ales când energiile care o pun azi în mişcare par izvorâte dintr-o nevoie personală de a demonstra ceva cuiva. Alianţa pentru o Românie Curată pare gândită ca mic instrument de plătit poliţe unora care fie nu i-au apreciat suficient calităţile numind-o în funcţii mai serioase decât şefia TVR, fie au umilit-o refuzându-i candidatura. Însă, dintre toţi, AMP a înţeles corect că noii lideri se impun altfel, că noile construcţii se aglutinează diferit, se impun pe alte canale şi cu alte figuri. Dificultăţile Alinei Mungiu vor fi în selectarea colaboratorilor, a reperelor şi a calibrării discursului său public, tot mai confuz în ultima vreme, cantonat în obsesia Udrea.  
Ajungem apoi la Monica Macovei, care a ezitat şi pare să oscileze încă între reformarea PDL din interior şi formarea unui nou partid. „Eu sunt în PD-L acum şi încerc soluţia reformării acestui partid. Dacă o să fac eu un nou partid, asta nu ştiu. O să anunţ atunci“, a spus Macovei, în decembrie 2010, într-o emisiune la B1TV.  
Şansele ei în interiorul PDL sunt mici, deoarece masa critică din acest partid e formată din oameni care nu-i împărtăşesc principiile. Va opta în cele din urmă pentru un nou partid? Are şanse o femeie să adune, într-o ţară ca România, oameni în jurul său? Îşi doreşte cu adevărat aşa ceva? Total neclar.
Ultima strigare îi aparţine ministrului educaţiei, Daniel Funeriu. Într-un interviu pentru Blogary.ro, Funeriu a mărit suspansul, răspunzând eliptic la întrebarea despre şansele unui nou partid: „Răspunsul va putea fi dat doar după congresul PDL-ului. Restul sunt speculaţii, nefundamentate din viaţa politică reală“. Toate aceste semnale indică faptul că există varianta ruperii PDL după Congresul din mai, după modelul înfiinţării PLD-ului în 2006 de către Valeriu Stoica şi Theodor Stolojan.   
Până una-alta, există deja un nou partid care se manifestă, într-un anumit segment de electorat. Dan Diaconescu umblă prin ţară în căutarea de adepţi cu al său Partid al Poporului. Cu discurs antisistem primitiv (toţi fură), Diaconescu parazitează un concept generos: alternativă. Ghinionul său este că se adresează unui public fără aşteptări. Publicul OTV e dispus să înghită aproape orice inepţie, inclusiv balivernele sale.
Pentru publicul OTV, toată distracţia e să te uiţi, nu să acţionezi. Din acest motiv, şansele PP sunt infime. Dovadă, numărul infim de otevişti mobilizaţi în stradă să-l susţină pe Diaconescu, la momentul arestării sale. Cu toate acestea, nu-i exclus să-l vedem intrat în parlament în 2012, mai ales dacă actuala majoritate va coborî pragul electoral la 3%.
Au mai existat în trecut încercări de a specula exasperarea celor care căutau ceva nou în politică: URR-ul lui Cozmin Alexandru, PNG-ul lui Becali, PIN-ul lui Cozmin Guşă. Tentativele lor au eşuat deoarece fie s-au întâmplat prea devreme (Alexandru), fie au greşit liderul şi publicul (Becali, Guşă).
Dar cine formează, totuşi, publicul în aşteptarea unei soluţii, dispus la acţiune şi ieşire din contemplaţie? Este generaţia celor care în ‘89 aveau între zece sau puţin peste 20 de ani, neinfectaţi profund de comunism, ajunşi astăzi, în plină forţă, la apogeul carierei lor. A venit, iată, şi vremea lor. Vremea idealiştilor energici, nu a resemnaţilor acriţi de vremuri.
Vremea celor care şi-au clădit CV-uri solide şi cariere pe bune, în România sau în afara ei. Ei reclamă puterea şi refuză să fie mereu împinşi către marginea sistemului. Lor le lipsesc doar un vehicul şi un lider.
Presiunea vine din rândul celor care şi-au construit şi dezvoltat mici afaceri, au făcut cariere oneste în multinaţionale, în universităţi sau în societatea civilă şi s-au fript, pe rând, cu toţi expiraţii de azi: şi cu liberalii, şi cu pedeliştii, şi cu pesediştii. Cu toţii au guvernat la un moment dat împreună sau separat, au făcut alianţe şi s-au rupt. Ce mai pot oferi ei astăzi în afară de garanţia viitoarelor eşecuri?  
Generaţia exasperată nu mai poate fi păcălită cu false modele, cu falşi reprezentanţi, cu mediocrităţi şi pseudolideri crescuţi artificial. Cu toţii îl văd pe Năstase în spatele lui Ponta, pe Voiculescu căţărat în cârca lui Antonescu sau pe Băsescu suflând în pânzele Elenei Udrea.
Un număr mic de lideri, o nomenclatură restrânsă de la vârful partidelor, a controlat poziţiile-cheie de putere în ultimii 20 de ani. Mereu datori să hrănească reţelele piramidale de sub ei, au promovat în mod fatal o clientelă incompetentă şi profund coruptă, excepţiile fiind de regulă mişcări calculate cu scopul de a păstra aparenţele unui sistem frecventabil.
Aceşti lideri uzaţi nu mai au ce să-i spună astăzi generaţiei exasperate. Dintr-o dezamăgire în alta, unii au clacat pe parcurs. Veţi fi întâlnit în jurul vostru destui dezorientaţi, resemnaţi, acriţi, convinşi că „nu se poate face nimic“. Sunt destui opăriţi pe viaţă şi lume, incapabili de a construi ceva. Dar găsiţi la fel de mulţi dispuşi să-şi sacrifice timpul rămas pentru a schimba ceva în jurul lor. Sunt mulţi şi cei care refuză să accepte că viaţa trece pe lângă ei şi că vor lăsa copiilor lor o lume clădită după tiparele stricate ale anilor ‘90.
Cine va înţelege că este suficient să organizezi e-nergiile acestor oameni va reuşi să facă ceva care să conteze în 2012. Ei, activiştii generaţiei exasperate, trebuie doar identificaţi şi lăsaţi să-şi promoveze singur liderii, să-i recunoască şi să-i accepte în comunitatea lor. Dacă noul partid nu va fi suma naturală a unor comunităţi valide, populate cu competenţe deja testate în lume reală, nu va fi nimic altceva decât un nou truc menit să salveze vechile partide de la dispariţia lentă la care le condamnă timpul.
Ideea unui nou partid mai are ceva drum de parcurs. Scepticii vor spune că noul partid va mai trebui să treacă de monopolul deţinut de moguli asupra televiziunilor şi principalelor ziare. Optimiştii vor răspunde că există internet şi vor da exemplul Cehiei. Cel puţin pentru început. Mircea Cărtărescu a făcut o observaţie realistă: ţinta nu e în mod necesar 2012.