Bacalaureatul, între bici și zăhărel

Da, am copiat la bac. De la prietenul meu care știa mai multă matematică decât aș fi avut eu vreodată nevoie. Era un serviciu contra serviciu, căci și eu citisem mai multă literatură decât ar fi avut el vreodată nevoie. Ne-am întins unul altuia lucrările sub ochii a două rânduri de supraveghetori (în total, patru profesoare) care, remarcând manevrele întregii clase, șopteau liniștitor: „Ei lasă, că știu carte. Doar sunt copii de la un liceu renumit“. Nu-mi amintesc ca vreo emoție să mă fi frământat pe mine sau pe ceilalți colegi înainte de aflarea rezultatelor: se știa că tot liceul va promova. Grimase au apărut însă pe fața unora atunci când s-a aflat că cel mai slab elev (întâmplător și cel cu cei mai influenți părinți) luase 10 atât la matematică, cât și la română. A primit câteva felicitări ironice și cam atât. Până la urmă, deși nu plătiserăm ca el vreo șpagă grasă, mai toți încercaserăm să trișăm. Printre elevii cu cele mai mari medii din liceu erau și doi colegi din clasa mea: provocatorul de grimase și alt băiat, un tip deștept care (spre deosebire de mulți dintre noi) știa deja exact unde dorea să ajungă. Astăzi, la mai bine de un deceniu de la acel examen, cei doi campioni ai mediilor trăiesc în lumi paralele: primul se ocupă cu învârteli politice prin Oltenia, al doilea învârte substanțe chimice în laboratorul unui institut american.
Oficial, trebuia să fie cel mai important examen al vieții noastre de adolescenți. Oficial, în urma lui trebuia să învățăm că munca perseverentă este răsplătită într-un final. Oficial, trebuia să stimuleze în noi inteligența și creativitatea. În realitate, am învățat că ipocrizia e regula de bază în lumea celor mari și că păcăleala e cel puțin la fel de eficientă precum corectitudinea. În realitate, totul a fost o farsă simplă, dar periculoasă. Periculoasă, pentru că atunci am învățat pe pielea noastră ce e „maturitatea“ în România.
Povestea de mai sus nu e un clișeu, ci o experiență prin care au trecut, cu variațiuni specifice, generațiile ultimelor două decenii. Așa au învățat milioane de copii despre ce e ăla succes în viață și cum poate fi el obținut. Și, luând seama la rețeta învățată, au purces să construiască „România de mâine“ care seamănă, nefericit de bine, cu cea de ieri.
Și acum vine un ministru, cu mentalitate occidentală și înfometat de afirmare, care declanșează un război împotriva falsului examen de bacalaureat. Dintr-o lovitură încearcă să distrugă obiceiuri vechi de decenii. Aproape toți elevii unui liceu hunedorean sunt eliminați din examen după ce au fost prinși copiind. Pe ici, pe colo, mai apar câteva alte zeci de eliminări. Omul încearcă să schimbe cutume vechi și, prin școli, elevii se plâng că au avut ghinion să dea bacul sub Funeriu. Profesorii nu-l iubesc nici ei pe ministru, iar părinții de liceeni o regretă pe Cati cea bună. Dar, deși admirabilă în intenții, strategia ministrului Funeriu este greșită. Un animal atât de păcătos precum sistemul românesc poate fi schimbat doar alăturând biciului zăhărelul.
Eliminarea dură a celor prinși copiind ar fi trebuit însoțită de o reîmprospătare a subiectelor examenului. Dar profesorii au venit cu formulări prețioase și inutile, folosind aceeași limbă seacă de lemn. Un subiect la română: „Scrie un text de tip argumentativ de 15-30 de rânduri despre cunoaşterea de sine, pornind de la ideile sugerate de afirmaţia lui Nichita Stănescu: «A avea un ideal înseamnă a avea o oglind㻓. Nici unul dintre adolescenții obișnuiți cu viteza și bogăția mediului on line nu pot fi câștigați de astfel de forme greoaie. Școala rămâne pentru mulți un spațiu al decrepitudinii, iar ministerul doar un bici capricios, care lovește generațiile ghinioniste, cruțându-le pe cele norocoase.