Falit, neiubit, muncit, redus la tăcere și predispus la mită – faceți cunoștință cu jurnalistul secolului 21

1. Jurnalismul nu mai este o profesie, este o artă. Ce poate fi mai rău pentru jurnaliști? Jurnalismul era pe vremuri o profesie, în care cei ce-o practicau aveau un statut similar cu avocații sau cu medicii. În zilele noastre, toată lumea crede că pentru fi jurnalist sunt suficiente o tastatură, un corector ortografic și atitudine. Un val de mediocritate a distrus profesia. Acest fapt a afectat calitatea produsului final. La petreceri, în anii ’90, dacă spuneai că ești jurnalist, oamenii erau interesați. Acum este ca și cum ai zice că scrii poezii – sau mai rău – că ești DJ. Ești luat în serios doar dacă ești faimos.
2. Jurnaliștii trebuie să se angajeze în posturi non-jurnalistice pentru a putea fi în continuare jurnaliști. Un articol poate fi o premieră la nivel global, dar autorul său nu are cu ce să-și plătească chiria. Ca atare, jurnaliștii fie scriu materiale promoționale sau advertoriale, fie lucrează ca PR pentru a avea destui bani ca să scrie materiale narative sau de investigație. Este ca și cum un medic lucrează în paralel ca reprezentant medical pentru o companie farmaceutică. Dar este necesar. Jurnaliștii trebuie să încalce coduri de etică ca să trăiască.
3. Companiile media se transformă din corporații în asociații nonprofit. Piața media se va împărți probabil între multinaționale care atrag publicitate prin prisma dimensiunii lor și în „asociații media“ autosuficiente, ce funcționează ca ONG-uri. Aici publicitatea devine „sponsorizare“, cumpărarea de spații media devine „donație“,  iar personalul din Departamentul Vânzări devine specializat în „strângere de fonduri“. Între timp, jurnaliștii au integritatea de a fi independenți față de marile afaceri și de a avea control asupra produsului final, dar trăiesc din cutia milei. O întreagă industrie s-a transformat în organizație caritabilă.
4. Un mai mare acces la informație nu a transformat jurnalismul într-o cruciadă. Povestea Wikileaks din 2010 – când hacker-ul Julian Assange a publicat telegramele secrete ale ambasadelor americane – a fost un exemplu clasic de jurnalism în noua eră digitală. Dar a fost un eșec. De ce? Poate cineva să-și amintească un singur fapt dezvăluit de Wikileaks? Prea multe articole au fost publicate într-o perioadă prea scurtă de timp pentru ca să evalueze cineva semnificația informațiilor. Dacă ziarele ar fi publicat o singură poveste, aceasta ar fi avut mai mare impact. O singură scurgere de informații reprezintă un scandal. O mie reprezintă statistică. Comparați Wikileaks cu investigația cotidianului The Guardian din 2011 despre cazul News of the World al telefoanelor interceptate. Aceasta a fost o investigație de modă veche a unor jurnaliști experimentați, care au strâns dovezi „off-the-record“ din surse primare. Chiar și cei din SUA sau Franța pot înțelege știrea: o publicație tabloid a interceptat mesajele de pe telefonul unei fete ucise.
Întrebați care a fost cea mai mare revelație Wikileaks, cei mai mulți le-au amintit pe fetele suedeze care l-au descris pe Assange „drept cea mai proastă partidă de sex“.
5. Blogurile sunt moarte. Acum zece ani, mai mulți oameni scriau romane decât le citeau. Acum, mai mulți oameni scriu bloguri decât să le citească. Unele bloguri funcționează dacă sunt simple – ca, de exemplu, The Sartorialist, unde un tip se plimbă prin orașe la modă și face fotografii pe stradă. Dar marea majoritate nu vor face niciodată bani. Relația unui vizitator individual cu un site este ca aceea a unui dependent de heroină  – are nevoie de trei „hit-uri“ pe zi pentru a supraviețui. Acest lucru este imposibil pentru un singur blogger, de aceea ei trebuie să se „înghesuie“ într-un produs jurnalistic de modă veche cu o orientare specifică – cum ar fi platformele stângiste la modă Huffington Post sau autohtonul Hotnews.
6. Mai mult de jumătate din jurnaliștii pe care îi cunosc sunt freelanceri. Dintre ei, mai puțin de jumătate câștigă destui bani ca să trăiască. Sunt mai mulți freelanceri decât au fost vreodată și, în același timp, mai puține publicații care să plătească articole scrise de freelanceri. Dacă trăiești cinstit din munca de freelancer atunci ești un geniu.
7. Jurnaliștii sunt mai coruptibili. Pentru că jurnaliștii sunt mai săraci decât acum zece ani, dacă o companie vrea să plătească un jurnalist să scrie lucruri frumoase despre produsul propriu sau lucruri mai puțin frumoase despre produsul concurent, mulți jurnaliști se conformează fără probleme. La fel, dacă un partid politic – sau un serviciu secret – vrea ca un jurnalist să trâmbițeze despre ideologia sa, el poate fi cumpărat cu promisiunea unor știri exclusive, șansa de a fi „promovat“ în departamentul de comunicare guvernamental sau, pur si simplu, cu bani. Uneori jurnaliștii nu au nevoie de bani. Produse, vacanțe plătite sau facilitarea accesului la informație pot fi suficiente. Acești „profesioniști“ reprezintă spațiu media care nici măcar nu trebuie cumpărat. Dar, în același timp, jurnaliștii sunt în poziția de a fi mituiți. Accesul gratuit la informație a transformat jurnalismul într-o profesie ce poate fi criminalizată.
8. Oricât de rău a fost lovit jurnalismul, fotografia a încasat-o mult mai rău. Democratizarea media le-a permis tuturor să redistribuie fotografii și articole fără drepturi de autor, dar fotografii au un alt inamic – tehnologia de calitate le-a permis multora să facă poze excelente. Asta este ca și cum Nikon sau Canon i-ar permite fiecărui deținător de laptop să scrie cu ritmul lui Shakespeare sau în stilul lui Tom Wolfe. Companiile media delegă acum jurnaliști, specialiști PR, secretare sau angajați interni – oricine, dar nu un fotograf. Întreaga profesie a fost pusă pe lista neagră.
9. Cel mai mare inamic al jurnalistului este timpul. Cu 15 ani în urmă, jurnaliștii își făceau probleme că petrec prea mult timp vorbind cu oamenii la telefon și nu întâlnindu-i față în față pe teren. Acum este mai rău. Acum nu mai au timp să vorbească la telefon. Interviurile se iau pe e-mail. Ca să obțină interviuri, jurnaliștii vorbesc cu o mașină de scris. Trebuie să scrie prea multe articole într-o perioadă prea scurtă de timp. Este similar cu un medic care trebuie să se ocupe de un număr gigantic de accidentați după un dezastru natural. El se va ocupa numai de cazurile cu șanse reale de supraviețuire. Restul pot muri. La fel, un jurnalist se concentrează pe cele mai ușoare știri, deoarece cele mai dificile au nevoie de prea mult timp și, după o analiză mai amănunțită, pot deveni expirate. Știrile mari rămân în sertar. Presiunea timpului pe jurnaliști este cea mai nouă formă de cenzură.