Ce poate face un elev la finele liceului (cu „competenţele“ şi „abilităţile“ dobândite în cei 12 ani de şcoală)? Teoretic totul, practic nimic. Decât, eventual, să se angajeze ca muncitor necalificat, acest gen de muncă, pe care o asimilează unei forme absolute de eşec nu doar profesional, ci şi uman (cel puţin în România, căci în străinătate pare a fi acceptabilă). Acestei societăţi îi aparţin şi elevii, şi părinţii lor. Astfel că, până la urmă, majoritatea elevilor iau drumul universităţilor; nu pentru că au ales ceva, ci – pur şi simplu – pentru că nu au ce face. Numai că starea învăţământului superior e şi mai tristă decât aceea a învăţământului general. Universităţile au, în societate, două funcţii esenţiale: în primul rând, să le dea studenţilor nişte cunoştinţe sigure şi clare şi, în al doilea rând, să îi deprindă cu disciplina problematizării… Universitatea nu dă o calificare (acesta e atributul şcolii profesionale), ci îşi deprinde studenţii cu rigoarea gândirii domeniale în virtutea căreia, atunci când ajung să profeseze, sunt capabili să înţeleagă, să organizeze şi să orienteze datele domeniului în care se exercită cunoştinţele lor. Sau, mai curând, aşa ar trebui să stea lucrurile. Problema universităţilor noastre este, în ultimă instanţă, aceea că şi-au pierdut rostul: ele nu mai aprofundează marile idei care au dat consistenţă istoriei şi (tocmai de aceea) nu gândesc – decât marginal şi fără efecte – lumea în care îşi desfăşoară activitatea. Nu gândesc, dar produc, asemeni unor utilaje defecte. Şi produc în neştire….
Absolvenţii universităţilor ies din acestea aproape fără nici un fel de cunoştinţe..
Proaspeţii studenţi ajung în Universitate fără nici un fel de bază pe care să se poată articula specializarea pe care o propun studiile superioare.
Şi atunci ce e de făcut? Una din două: ori le predai studenţilor ştiinţa pură, fără a-ţi păsa dacă înţeleg şi ce înţeleg (căci – nu? – facultatea e facultativă), numai că-n acest caz rişti să rămâi fără clienţi; ori, dacă ai o minimă atenţie pentru oamenii din faţa ta, le predai un fel de introducere generală la cele patru – cinci ştiinţe adunate în titlul cursului, ceva la nivel de liceu (uneori – şi nu e o exagerare – chiar de generală); lucruri pe-nţelesul lor şi, tocmai de aceea, botezate „utile“. Să fim bine înţeleşi: „util“ în învăţământul universitar nu înseamnă ceva ce i-ar fi de folos studentului după absolvire (pentru că – onest vorbind – nimeni din Universitate nu ştie ce, din ceea ce predă el, le-ar fi util absolvenţilor în perspectiva angajării şi după aceea), ci – pur şi simplu – ceea ce studentul poate înţelege. La acest nivel, „util“ înseamnă „basic“. Şi, cel mai adesea, din păcate, cei trei ani ai ciclului de licenţă sunt prea puţini pentru a se face mai mult. La rândul lor, studenţii – Universităţii tradiţionale, nu cei ai secţiilor tehnice – nu pierd nici o ocazie pentru a reclama „mai multă practică“ în dauna cursurilor magistrale. Să nu ne înşelăm asupra cuvintelor: aceasta înseamnă pur şi simplu faptul că şi puţinul care – încă – se mai vehiculează în facultăţi e considerat a fi prea mult şi e, din start, privit ca inutil. … Mulţi au o frecvenţă care, cu generozitate, poate fi apreciată ca fiind „facultativă“ şi, atunci când apar, întrebaţi de ce nu fac lucrurile pe care sunt în situaţia de a le face (respectiv să studieze), răspund – deopotrivă şmecheresc şi resemnat – „că, oricum, n-au nici o importanţă“. Vor, în schimb, „mai multă practică“ (deşi nu e prea clar ce ar însemna aceasta) şi – mai ales – o hârtie cu antetul Ministerului, cu care să-şi încerce norocul în viaţă. E drept că, o dată ce ar avea-o în mână, s-ar prevala zgomotos de toate drepturile ce decurg din ea, inclusiv de prezumţia că e acoperită de nişte studii oneste. Tocmai de aceea societatea e în situaţia de a inventa examene peste examene care să spună, ceea ce, în fond, ştie toată lumea: absolvenţii universităţilor ies din acestea aproape fără nici un fel de cunoştinţe. Dar, ce-i drept, cu o lungă listă de „compentenţe comunicaţionale“ şi „abilităţi manageriale“, cu „spirit de echipă“ şi „dorinţă de dezvoltare personală“. Întrebaţi un om de afaceri serios, care lucrează într-o nişă bine precizată şi depinde de profit, dacă acestea sunt criteriile după care-şi face angajările!
Adevărata problemă a învăţământului superior: profesorii
Totuşi, problema învăţământului universitar nu o constituie studenţii; după cum îşi poate da seama oricine, o şcoală serioasă – adică una care să facă carte şi selecţie, nu doar poveşti şi promovare – ar reuşi într-un timp record să modifice atitudinea studenţilor faţă de disciplinele de studiu. Numai că tocmai o asemenea şcoală nu e cu putinţă şi aceasta din cauza adevăratei probleme a învăţământului superior: profesorii. În ciuda întregii retorici a schimbării pe care o folosesc ori de câte ori li se iveşte ocazia, aceştia nu au – la ora actuală – decât o singură preocupare: să nu se schimbe nimic. În epoca de apogeu a universităţilor (respectiv între 2000 şi 2008), lucrurile au funcţionat perfect: afluenţa de studenţi a asigurat venituri, ireale cu doar câţiva ani mai înainte, personalului universitar (mai ales celui „cu funcţii de răspundere“) iar masa studenţilor – veniţi ei înşişi dintr-o şcoală destabilizată după 1997 – nu a pus nici un fel de probleme legate de conţinutul educaţiei. Tinerii aceştia se mulţumeau cu orice, fiind interesaţi doar de obţinerea diplomei care le facilita, aproape imediat, angajarea – şi de regulă la stat. Ca atare, n-a existat nici o presiune vizând „calitatea actului didactic“. Vagi noţiuni introductive le erau prezentate ca ultima revelaţie unor oameni pentru care nu (mai) contau decât vacanţa de lucru în Spania sau Italia şi ultimul tip de telefon mobil. Profesorul ajunsese un soi de apostol: vorbea la microfon, de la estradă, în săli ale sporturilor, unui auditoriu compus din sute de persoane (nu e glumă; asemenea lucruri nu erau – în epocă – chiar atât de excepţionale pe cum par azi). Bineînţeles, că era normat – şi plătit – pe grupe, drept care nimeni nu se uita la salariul de bază, căci acesta era un soi de x care nu căpăta valoare decât în funcţie de multiplul cu care era pus în relaţie. Era epoca de glorie a Ştiinţelor Economice, a Dreptului, a Ştiinţelor Politice, a Relaţiilor Publice, a Studiilor Europene şi a Comunicării – pentru cine s-a grăbit s-o acrediteze. Mai mult, se inventaseră şi masteratele (bună parte din ele „delocalizate“ prin tot soiul de orăşele de provincie), care-i adunau – sub semnul contribuţiei comune – şi pe cei ce făcuseră facultatea înainte de boom-ul recent.
Greu de găsit ceva mai lucrativ decât universităţile..
Practic, în sectorul de stat (exceptând Agenţiile şi Companiile Naţionale), era greu de găsit ceva mai lucrativ decât universităţile. Se înfiinţau noi catedre, facultăţi, universităţi întregi; „personalităţi“ din toate domeniile (mai ales din „sfera politicii“) erau onorate cu norme peste norme. E drept, nu pe gratis, căci dincolo de protecţia unui om ce putea ţine la distanţă procuratura mai era ceva: mulţi universitari aveau ambiţii ce depăşeau marginile modestului lor târg de provincie. Şi cum românul e, dintotdeauna, sensibil la apelativul de „profesor universitar doctor docent“, unii vedeau în inaugurarea unei secţii absolut noi şi invitarea câtorva „personalităţi“ primul pas în vederea cooptării în marea politică. Mulţi dintre profesorii invidiaţi astăzi de către asistenţii lor sunt, de fapt, oameni care n-au reuşit să se înscrie pe orbita carierei visate şi care trebuie să se mulţumească cu ceea ce altora li se pare mult, dar pentru ei e prea puţin. S-au făcut angajări cu nemiluita, fără ca cineva – culmea, tocmai în universităţi, care se vor „laboratoarele viitorului“ – să-şi pună problema că, într-o bună zi, afluxul de studenţi va ajunge să se termine. Şi, după integrare şi după sistarea angajărilor la stat, s-a terminat.
Lumea cârteşte..
Acum, universităţile au rămas cu tot personalul lor care, fiind calat pe altă cifră de şcolarizare, e din ce în ce mai greu de susţinut. Încă situaţia nu e dramatică, dat fiind că se taie doar din normele în plus, dar deja – văzându-se doar cu perspectiva salariului de bază – lumea cârteşte. Timp de un deceniu, oamenii au fost obişnuiţi cu 4, 5 – 10 norme şi cu venitul aferent acestora (pe care şi-au construit „proiecţiile de viitor“ şi datoriile). E de la sine înţeles că trecerea la două norme le apare ca fiind o prăbuşire. Încă ceva, din aceste norme în plus (abil strecurate în planurile de învăţământ şi în orare – atât de abil încât orice tânăr orarist l-ar fi putut încurca pe cel mai mare „expert“ în problemele învăţământului) catedrele şi facultăţile îşi plăteau „datoriile de onoare“ faţă de diverşi „susţinători“ şi „parteneri“. Odată cu pierderea acestor ore, se pierd şi conexiuni esenţiale – în lumea noastră – pentru supravieţuirea secţiilor în cauză. Tot aşa cum, pierzând posibilitatea de a face angajări, universităţile îşi pierd prestigiul de angajator discreţionar de care dispuneau la scară locală. Deriva de după 2008 a făcut ca, înainte de a-şi pierde beneficiile concrete, universităţile să-şi vadă diminuate privilegiile simbolice de care se bucurau după 1990. Sfârşitul diplomei ca paşaport pentru angajare arată limpede pe ce anume s-a bazat enormul succes al învăţământului superior din deceniul precedent.
Supravieţuirea universităţilor prin clonarea pe verticală şi pe orizontală
Şi, totuşi, majoritatea universităţilor şi specializărilor supravieţuiesc. Cum? Clonându-se. La propriu, nu la figurat. Prima formă de clonare a fost pe verticală: licenţă – masterat – (acolo unde s-a putut) şcoală doctorală. Aceiaşi oameni, aceleaşi cursuri (uşor deghizate sub alte nume), aceiaşi studenţi, pe care – de la un moment dat – nu-i mai lega de sistem decât taxa. Blocarea angajărilor la stat şi a plăţii cuantumului de doctorat a cam limitat expansiunea acestei formule. Următoarea formă de clonare e cea pe orizontală: se creează o nouă secţie, cu aceiaşi oameni şi, în mare, aceleaşi cursuri, dar cu un nume mult mai „atractiv“ (ceea ce – adesea – înseamnă – pur şi simplu de neînţeles). În felul acesta se asigură „supravieţuirea“ facultăţii încă un număr de ani. Când noua specializare va da semne de oboseală, se va crea – după acelaşi principiu – alta, la care vechiul personal se va muta cu arme şi bagaje. Singurul lucru care pare a conta e numele – secţiei şi al disciplinelor – fapt care face, în sfârşit, inteligibilă problema pe care am pus-o la începutul acestui text. Ceea ce rămâne sub beneficiu de inventar e ce vor preda – sub noile nume – vechii profesori? Inevitabil, singurele lucruri pe care le cunosc, doar „adaptate“ puţin contextului. Totuşi, această progresivă deplasare a temelor an de an are ca singur efect continua deprofesionalizare a cadrelor didactice. Nimeni nu mai apucă să-şi facă materia un număr suficient de ani pentru a dobândi atributele unui cunoscător în domeniu, drept care nimeni nu poate invoca – altfel decât pe hârtiile obligatorii şi oficiale – „competenţe“ reale în vreuna din problematicile pe care, din raţiuni de „supravieţuire“, e în situaţia a le preda. Drept care s-a ajuns la apogeul unei culturi de manual: texte străine pescuite ocazional (cel mai adesea de pe internet) sunt traduse sau parafrazate (adesea destul de aproximativ) şi prezentate ca „cercetări originale“, pe care se obţin punctaje, granturi şi multe altele. Totuşi, ele nu pot ascunde faptul că efectul lipsei de specializare e acela că oricine poate face orice şi că persoanele, la fel ca şi atribuţiile, sunt interşanjabile. Tot aşa cum, din cauza unei pieţe a muncii volatile, ideea e ca la fiecare profil să se predea elemente de bază – dar numai de bază – de la cât mai multe discipline (căci nimeni nu ştie care va folosi, dacă va folosi viitorului angajat), acompaniate de cât mai multe ore de informatică şi de engleză.
Universităţile se apropie de limita supravieţuirii şi regula de aur în interiorul lor e frica
La nivelul acestei culturi de manual a cursurilor şi al deplasării accentului pe mult revendicata practică, universităţile au ajuns – de facto – nişte şcoli profesionale. Se discută mereu oportunitatea creării unor şcoli profesionale în România de azi; poate ar fi mai corect să se pună problema recunoaşterii sub acest nume a celor care – cu titulatura de universităţi – fac exact ce făceau cândva şcolile profesionale administrative. Din păcate, problema noastră nu e aceea de a face şcoli profesionale, ci aceea de a crea universităţi demne de acest nume.
Singurul lucru straniu în acest context de inexorabilă decădere a învăţământului superior e atitudinea ministerului: pe de o parte – prin politica de cercetare (cu „proiectele“ şi „granturile“ ei) lungeşte agonia universităţilor – dându-le iluzia că împuţinarea drastică a studenţilor poate fi suplinită cu dezvoltarea cercetării à la roumaine. Pe de altă parte, cu punctaje, statistici şi „evaluări“ – care se reflectă local în „angajamente de depăşire a normelor“ – transformă drama unor oameni captivi într-un context închis într-o butaforie stahanovistă. Deşi, în forul lor intim, cu toţii ştim că lucrurile nu mai pot continua multă vreme în acest fel, ni se oferă iluzia – perversă – că ne mai putem agăţa de ceva: de cercetare, de publicaţii, de „vizibilitate“, de „recunoaştere internaţională“ etc. Şi de fiecare dată universităţile fac ce ştiu ele mai bine: încep să producă, în regim de masă, aceste lucruri. Pentru ca, într-o bună zi, să afle că – de fapt – s-a stabilit un alt „criteriu“, la care până atunci nu se gândise nimeni. De a doua zi şi acesta va intra – prin intermediul „prelucrărilor personalului“ – în producţia de serie. Un singur lucru e cert: universităţile, mai ales cele de provincie, se apropie de limita supravieţuirii şi regula de aur în interiorul lor e frica. De bine, de rău, inginerii, medicii, juriştii şi economiştii se pot retrage în privat; profesorii Universităţii clasice nu au unde să se ducă. Astăzi nu mai sunt decât o masă înspăimântată care înghite toate enormităţile Ministerului şi supralicitează obedient la orice i se cere. Puţină lume a remarcat faptul că, în ultimii 23 de ani, rareori statul s-a îndreptat către universităţi pentru a le solicita expertiza domenială într-o direcţie sau alta. În prezent, le tratează pur şi simplu cu un dispreţ din ce în ce mai puţin mascat, în vreme ce scandalurile de plagiat şi de mită le expun oprobriului public. Din resemnarea cu care acceptă orice ordin „de sus“ pare destul de clar faptul că universitarii au înţeles că guvernul nu va (mai) lua niciodată singurele decizii care ar reporni universităţile: angajările masive la stat şi/ sau obligarea unor categorii socio-profesionale să facă o anumită specializare sau un anumit masterat.
Singura instanţă căreia universitarii au a-i da seama: birocraţia Ministerului
Dar, chiar mai ciudată decât acest conformism este lipsa de orizont a universităţilor… Nu ştiu ca vreo universitate din ţară să fie în măsură a publica un tablou adecvat al evoluţiei unei ramuri industriale (fie ea şi locală) din ultimii 20 de ani sau – măcar! – un studiu onest şi corect asupra evoluţiei reale (nu a celei raportate) a unei secţii din lăuntrul universităţii… Orice om din interiorul universităţii ştie că nu are „a da samă“ decât pe verticala ierarhică şi că singura lui obligaţie e aceea de a ieşi bine în hârtii. Restul nu interesează pe nimeni. N-am auzit ca vreo somitate locală sau naţională să fi participat la întâlnirea unui asemenea grup informal şi să fi ieşit de acolo după ce i s-au spus – calm şi argumentat – vorbe la fel de adevărate precum cele ale „dezvăluirilor“ care ne inundă, din când în când, ecranele. N-am auzit ca vreunul din cei cărora li s-a spus, la ore de maximă audienţă, verde-n faţă ce-au făcut să se fi retras sau să renunţe la titluri şi la beneficiile aferente. Ce înseamnă toate acestea? Că nu există decât o singură instanţă căreia universitarii au a-i da seama: birocraţia Ministerului. Ea decide cine e valoare şi cine nu. Sigur, avem peste tot comisii de etică (care nu se pot pronunţa sau care sunt în eternă dezbatere), avem „evaluarea studenţilor“ (care se completează de îndrumătorii de an), avem comisii de calitate (care se ocupă cu cantitatea publicaţiilor), avem Institute, Societăţi, filiale etc., a căror structură o reflectă invariabil pe aceea a conducerii universităţilor. În termenii pe care i-am folosit mai sus, şi acestea sunt clone. Singurul lucru care ne lipseşte sunt banii. Iar Ministerul acesta, care înţelege totul şi organizează totul, are – de ceva vreme – un grav cusur: nu mai vrea să dea bani universităţilor. Preferă, cinic, să le lase să piară pre limba lor.
Bibliotecile – inutile după „implementarea“ internetului
Ce produc universităţile româneşti? Educaţie? Oricine va petrece câteva ore printre tinerii zilei de azi şi va avea curiozitatea de a sta de vorbă cu ei va avea ocazia de a vedea cât de mult le dă universitatea. Cercetare? Nimeni n-are nici o idee ce conţin nenumăratele „Anale“ ce se editează în toate universităţile. Dar există totuşi un criteriu concret de a vedea câtă cercetare poate fi făcută în localităţile patriei: evaluarea bibliografiei domeniale existente în biblioteci. Universităţile occidentale nu contenesc a se lăuda cu bibliotecile lor; la noi par a fi devenit inutile după „implementarea“ internetului. Şi, îmi permit eu, unul, să cred, adevărata stare a învăţământului universitar ar putea fi evaluată fără nici o problemă nu pe hârtii, statistici şi raportări (din care vor ieşi cei mai câştigaţi birocraţii), ci la o banală discuţie lângă o ceaşcă de cafea cu universitarii noştri. La una dintre acele discuţii, lipsite de orice formalism, dar prin care oamenii serioşi din lumea bună îşi sondează interlocutorii…
Adunându-le pe toate şi trăgând linie, nu pot să nu mă întreb – şi să vă întreb – încă o dată: ce produc universităţile româneşti? „Comisiile de calitate“ ale fiecărei universităţi ne vor inunda cu statistici şi cifre. Dar poate n-ar fi inutil să li se amintească un lucru banal: pe terenul cuantificabilului totul stă bine, din simplul motiv că totul poate fi cuantificat. Dar la nivelul calităţii, unele lucruri sunt, iar altele pur şi simplu nu sunt. Calitatea, la fel ca şi frumuseţea, e o evidenţă care nu are nevoie de cifre. De multă vreme, universităţile au uitat să ne înveţe să iubim frumosul; singurul lucru ce li se mai poate cere este să nu ne înăbuşe cu totul pornirea naturală de a-l recunoaşte.
Mihai Maci-contributors.ro
(nr: intertitlurile aparţin GdS)
