Nea Vasile era camionagiu la o mică staţie de betoane de pe Valea Oltului, de unde fura de dimineaţa până seara cam tot ce-i pica în mână: nisip, pietriş, criblură, balast, adică tot ce scotea draglina din ape. Înainte de ‘89, oamenii îşi construiau casele cu materiale şterpelite te miri de unde. Aţi văzut chederele de autobuz care închid balcoanele blocurilor comuniste din Suceava, Bacău, Vâlcea sau aiurea? V-aţi întrebat de ce toţi oamenii dintr-un bloc şi-au închis balconul folosind chedere? Se găseau în magazin sau le „făceau rost“ de la întreprinderea de transport locală?
Ei, când era vorba de construit sau renovat o casă, nimeni nu se obosea să dea o fugă la Cooperativa sau la Gospodarul, variantele comuniste de Bricostore sau Hornbach. Oricum, nu se găsea mare lucru. Ţara întreagă era un mare mall în care oamenii „se descurcau“ şi „făceau rost“. Nea Vasile era, aşadar, un umil angajat în „departamentul materiale de construcţie“ al marelui mall comunist.
Nea Vasile avea un şef care fura cot la cot cu angajaţii săi. Nu chiar cu toţi. Se mai găsea ici-colo câte unul cinstit sau activist fanatic. Şeful era pe cai mari, de neatins. Avea un frate mare în PCR, care-l ajuta să rămână şef pe viaţă. Dispunea, cum ar veni, de un vast sistem de relaţii. Dacă nea Vasile avea nevoie de ceva, de buletin de oraş sau de o aprobare de construcţie, şeful aranja repede şi discret. Costa ceva, dar rezolva aproape orice. Vorbea cu fratele şi tot ce părea imposibil se făcea pentru câteva sute. Nea Vasile era obligat uneori să-şi servească şeful, hărţuit de un alai de cumnaţi, veri, nepoţi. Cu toţii vroiau ceva de la el. Îşi construiau case şi aveau nevoie de nisip, ciment, pietriş şi ce mai fura nea Vasile din staţia de betoane. Atunci, nea Vasile nu mai băga ciubucul în buzunar, lucra pe gratis.
Nu chiar gratis. Uneori, nea Vasile era denunţat de câte un coleg pizmaş, ros de invidie că nu poate fura cât el sau devotat partidului. Atunci intra în acţiune şeful. Îl chema pe nea Vasile în birou să-i spună pe un ton aproape vesel: iarăşi te-a denunţat cetăţeanul X! Şeful, om bun, îl dojenea părinteşte pe nea Vasile, rugându-l să fie mai atent, că oamenii sunt răi. Nici nu-i dădea prin cap să-l sancţioneze pe Nea Vasile, ci se gândea cum să scape rapid de acel încurcă-lume. Cea mai eficientă şi curată măsură era detaşarea, trimiterea elementului nesănătos la dracu’n praznic. Îl detaşa 70-80 de kilometri, la staţia de betoane cea mai îndepărtată de domiciliu. După câteva luni de navetă grea, cetăţeanul X ceda nervos, pleca singur, dar rămânea la fel de devotat partidului şi de vigilent cu bunurile statului.
Cu Miliţia, nea Vasile nu avea mari probleme. L-au prins de câteva ori descărcând în curţile oamenilor pietriş, nisip şi beton furat din staţie. Cum, tovarăşe, vinzi bunurile statului? Vrei să ajungi la gazeta de perete? Nu le vând, tovarăşe miliţian, îi ajut pe oamenii ăştia să-şi ridice o casă. Pentru o sută-două de lei, miliţianul se lăsa convins că furtul e ajutor de stat. De obicei, se întorcea rapid cu alţi clienţi din sat, rubedenii şi prieteni ai şefului de post. Şi ei aveau nevoie de un mic ajutor de stat. Nea Vasile le lua banii aduşi personal de miliţian, care se făcea astfel util, şi treaba mergea ca pe roate.
Uneori, situaţia se complica rău, când în marele mall comunist intra în acţiune revizorul contabil. Nu vă imaginaţi că avea treabă cu facturi sau alte complicaţii capitaliste. Nu se inventaseră încă. Făcea un fel de socoteală în mare a combustibilului consumat, punea cap la cap nişte bonuri de însoţire a mărfii şi foi de parcurs, cam toate lesne de falsificat căci nu aveau nici măcar serii sau ştampile. Cu toate astea, ieşea un minus de câteva mii de tone de nisip, pietriş şi ce naiba mai scotea draglina din ape! Cu toţii holbau ochii îngroziţi, se şi vedeau puşi la gazeta de perete lângă ăia care furau găini. La staţia de betoane tocmai se comisese un furt istoric, imposibil de acoperit cu hârtii măsluite, oricât s-ar fi străduit nea Vasile, şeful cu fratele lui cu tot să şteargă urmele jafului.
Totuşi, în marele mall comunist, orice era posibil. Cu revizorul contabil, şi el om bun, te mai înţelegeai. Putea, desigur, să-i dea pe toţi pe mâna procuraturii, dar n-o făcea dacă ştiai cum să-i vorbeşti. Câteva sute de lei, şi revizorul găsea el o soluţie. Cunoştea nişte tovarăşi, mahări pe şantierele de pe Vale, unde se construiau marile hidrocentrale. Ăia se prefăceau că au nevoie de miile de tone lipsă şi le achiziţionau doar pe hârtie. Într-un mare şantier, câteva găletuşe de nisip în plus sau în minus treceau neobservate. Dacă, totuşi, Securitatea sau organele intrau cumva pe fir, atunci şeful punea mâna pe telefon şi-l suna pe frăţiorul de la partid.
În marele mall comunist, oamenii munceau cu spor, combustibilul se consuma, hârtiile arătau perfect, iar mii de tone de materiale de construcţie dispăreau pe uşa din dos. Se evaporau, intrau în pământ. De fapt, se redistribuiau, fără acte, poporului. Acareturi înjghebate cu tabla furată din fabrică, garduri ridicate cu ţevi din sistemele de irigaţii, case construite cu ajutorul miilor de nea Vasile care umpleau şoselele patriei. În România, sărăcia sau furtul se citeşte pe pereţii caselor. Toată lumea „se descurca“ şi „făcea rost“. Păcaleau toţi, cu mic cu mare, un sistem care-i minţea de dimineaţa până seara. Furtul nu era furt, ci viaţa de zi cu zi, normalitatea.
Anii au trecut, în locul marelui mall comunist au apărut Bricostore şi Hornbach, iar nea Vasile a ieşit la pensie. Cum ar veni, nu mai e nevoie să furi, doar să munceşti cu spor ca să ai de toate şi să ajungi mare. Oare? Nea Vasile vede că vremurile s-au schimbat, dar nu-i convins că au adus cu ele alţi oameni şi obiceiuri noi. Are un nepot care se pregăteşte să dea bacul, dar nu-l prea duce capul, se cam împiedică la română şi se încurcă mereu în formule, ecuaţii şi fracţii. Nea Vasile cunoaşte un profesor de religie, amic cu un inspector şcolar, băiat bun şi el.
Pentru 500 de euro s-ar putea aranja ca nepotul să primească subiectele rezolvate. Nici măcar suma nu i se pare foarte mare. Ştie bine pe cine trebuie să ungi, cum merg treburile pe aici. Din banii ăia mai ciuguleşte ceva şi inspectorul general, ceva ajunge la şeful de partid, cel care pune şefii în educaţie nu chiar pe viaţă, ca în trecut, dar, una peste alta, sunt multe guri de umplut dintr-o atenţie dată la bac.
În caz că apare denunţătorul nesuferit, se găseşte oricând un frate mare pe la partid, gata să pună mâna pe telefon şi să închidă tot circul început de fanaticul dreptăţii. Nepotul trece de bac, intră la o facultate privată, face rost în felul ăsta de o diplomă, iar în caz că găseşte persoana potrivită în păienjenişul de relaţii întreţinute cu mici atenţii de întreaga familie de-a lungul anilor, se angajează la stat.
A-i spune că şi-a furat mereu viaţa lui şi a altora e ca şi cum l-ai obliga să accepte că a trăit degeaba.
Toată lumea se descurcă în marele mall, unde nu prea sunt bani, dar toată lumea cunoaşte pe cineva, face rost de ceva. Marele mall capitalist se construieşte şi funcţionează aproape la fel ca fosta staţie de betoane: o mare de hârtii acoperă, cel puţin o vreme, furtul şi minciuna ca mod de viaţă. Nota de plată o preluăm noi toţi, iar în final nimeni nu răspunde pentru nimic.
Totul e să nu pici de fraier, să nu ai ghinionul să aibă cineva nevoie de nişte feţe de arătat la gazeta de perete, respectiv la televizor, şi să te nimereşti în poză tocmai tu, băiat bun.
Dan Tapalagă
HotNews.ro
