Crin Antonescu începe să joace un rol din ce în ce mai important în istoria ţării mele.
Să judecăm cu luciditate. Antonescu este în poziţia de a influenţa considerabil viitoarea Constituţie a României, din postura de conducător al comisiei parlamentare care va stabili tezele şi proiectul revizuirii constituţionale. Dacă nu se va întâmpla ceva spectaculos, Crin Antonescu este în acelaşi timp şi viitorul preşedinte al ţării mele.
În aceste condiţii, dincolo de orice emoţii, e timpul să analizăm cu seriozitate stofa de lider a lui Crin Antonescu. Doar astfel putem afla ce ne aşteaptă.
Cel mai frecvent s-a vorbit şi scris despre Crin Antonescu ca despre un politician care nu reuşeşte să se trezească devreme. Există însă şi alţi lideri politici, de mult mai mare anvergură decât românul, despre care se ştie că nu sunt matinali, compensând printr-o intensă activitate nocturnă. În plus, e absurd să-i reproşezi cuiva că are un anume ritm biologic. Asta ţine de ereditate, nu de hărnicie.
Prin stupizenia ei, critica astfel formulată nu a făcut altceva decât să dilueze o faptă importantă: Antonescu se numără printre parlamentarii cu cea mai scăzută prezenţă la serviciu. Nici chiar asta nu cântăreşte într-atât de mult, lenevia fiind mai degrabă o virtute într-un Bucureşti mai apropiat de Orientul lent decât de Apusul sobru.
Să fii atât de leneş şi totuşi să ajungi preşedintele interimar al României: iată o realizare demnă de admiraţia mircea-bărzilor români. Sau un semn al vicleniei sale politice.
Însă bătrânul istoric liberal Neagu Djuvara nu vede în asta un simbol al iscusinţei politice a lui Crin Antonescu. Andrei Pleşu chiar „ar fugi cât vede cu ochii“ dacă actualul lider USL ar ajunge preşedinte. Nici Neagu Djuvara, nici Andrei Pleşu nu pot fi suspectaţi de băsism sau de ambiţii revanşarde.
Primul a ajuns la vârsta şi prestigiul în care libertatea de a spune ce gândeşte nu mai este un lux, iar cel de-al doilea a lucrat cu fiecare dintre ultimii trei preşedinţi ai României, criticându-i pe toţi la fel de aspru. Dar faptul că aceşti doi mari bărbaţi români se tem de perspectiva unui Antonescu devenit liderul României e un solid motiv de îngrijorare.
Cât de bun este materialul din care este croit liderul Crin Antonescu? Care sunt obsesiile sale? Cum reacţionează în situaţii de criză? Întrebări la care răspunsurile trebuie date cu luciditate, nu prin umori şi poante proaste.
Ca material de studiu nu am folosit deloc evoluţia lui Crin Antonescu în studiourile de televiziune. Politicienii spun vrute şi nevrute pe ecran, de obicei ce cred ei sau consilierii lor că i-ar plăcea mulţimii să audă.
Am studiat însă reacţiile lui Antonescu atunci când acesta e pus în situaţii neobişnuite şi am citit cu atenţie discursurile sale din ultimul an ţinute din postura de preşedinte interimar al României sau preşedinte al Senatului.
Poziţii oficiale importante din care orice cuvânt emis este înainte cântărit cu grijă de o întreagă echipă şi gândit apoi de lider. Sau cel puţin aşa ar trebui să se întâmple.
Grila prin care Jonathan Powell, vreme de un deceniu şeful de cabinet al premierului laburist Tony Blair, apreciază calitatea stofei unui lider cuprinde cinci variabile: competenţă, abilitatea de a comunica, carismă, perspectiva şi şarmul.
Powell este nu doar eminenţa cenuşie a mandatului lui Tony Blair, dar şi fratele mai mic al lui Charles Powell, care a jucat exact acelaşi rol pentru Margaret Thatcher. O familie care cunoaşte aşadar cu de-amănuntul măruntaiele puterii.
Să le luăm aşadar pe rând.
Competenţă – „Un lider trebuie să teoretizeze o viziune măreaţă şi să stăpânească, în acelaşi timp, detaliul complicat al ideologiei şi politicii“, scrie Jonathan Powell.
Meseria lui Crin Antonescu este cea de parlamentar. Asta a făcut în ultimii 20 de ani. Nu a fost un simplu deputat, ci vreme de cinci ani liderul grupului liberal şi alţi trei ani ministru. Antonescu este aşadar un exponent de frunte al „elitei“ care a guvernat România ultimilor 20 de ani: clasa politică. Alte comentarii sunt inutile. Altceva notabil Crin Antonescu nu a făcut.
Care este viziunea măreaţă a liderului Crin Antonescu? În ultimul său discurs important, unul de o lungime obişnuită, cel de la inaugurarea din 21 decembrie a guvernului Ponta, a pronunţat cuvântul „putere“ de 12 ori. Acelaşi cuvânt a apărut frecvent şi în discursul ţinut la Iaşi, de Ziua Unirii, încheiat cu urarea „La Mulţi Ani România puternică“.
Puterea este cuvântul din centrul viziunii de lider a lui Crin Antonescu. Nu munca, nu solidaritatea, nu dreptatea. Puterea.
Abilitatea de a comunica – Politicienii au nevoie de abilitatea de a ţine discursuri chiar şi atunci când nu trebuie să spună ceva, scrie Jonathan Powell.
Ca preşedinte interimar al României, Crin Antonescu trebuia să vorbească despre momentul politic extrem de delicat din ţară. A făcut-o prima dată pe 10 iulie 2012, când a spus că „Situaţia României nu este una de criză, nu este una excepţională, ci este o situaţie normală“. În regulă, aceasta era viziunea sa.
Trei zile mai târziu, Crin Antonescu afirma, tot la Cotroceni, că „s-a vorbit, în fine, de suspendarea preşedintelui, un fapt grav, un fapt politic neuzual, dar un fapt sau o posibilitate prevăzută expres în Constituţia României“. Şase zile de la prima declaraţie, preşedintele interimar declara că „România se află sub un asalt de dezinformare, România se află într-o situaţie extrem de dificilă“.
În intervalul acestor şase zile nu apăruse nici o schimbare majoră în ţară. Dar pentru liderul de la Cotroceni, realitatea evoluase de la „normal“ la „extrem de dificil“.
Un moment extrem de delicat pentru Crin Antonescu a fost ziua în care, de la balconul sălii de şedinţe a parlamentului, un bărbat s-a aruncat în gol. Delicat deoarece prima soţie a lui Crin Antonescu a murit tragic, într-un mod similar.
Rugat să comenteze la cald întâmplarea dramatică din parlament, Crin Antonescu a constatat că „populaţia a ajuns la limita suportabilităţii“. Şi astăzi mă întreb de ce nu a tăcut atunci.
Carismă – „Politicienii trebuie să nu uite niciodată că sunt pe scenă. Cel mai important element al prezenţei lor publice este conduita, nu conţinutul discursului. Publicul surprinde imediat stranietatea unui politician care nu se simte confortabil în propria piele“, scrie Jonathan Powell.
Episodul întâlnirii dintre Crin Antonescu, preşedinte interimar, şi delegaţia FMI este celebru. Atenţia a fost atunci focalizată de exprimarea în engleză a lui Crin Antonescu. Mult mai semnificativă este însă conduita sa.
Întreaga gamă a mişcărilor şi gesturilor lui Crin Antonescu trădează disconfortul, stinghereala şi emoţiile pe care le avea. Atitudinea preşedintelui interimar aminteşte de cea a unui adolescent prins pentru întâia oară în rigiditatea unui costum de gală.
Ion Iliescu îşi compunea prezenţa scenică printr-un zâmbet larg şi capul clătinat cu lejeritate. Emil Constantinescu impunea prestanţa cu ajutorul bărbii şi posturii corporale. Traian Băsescu a uzat întotdeauna de zâmbetul său de şmecher şi râsul folosit ca prim contact. După câţiva ani, carisma fiecăruia s-a uzat şi caricaturizat.
Dar pieptul scos în faţă şi bărbia întotdeauna ridicată a lui Antonescu este caricaturală încă de la început. Şi nici măcar constantă.
Perspectiva – „Este abilitatea de a vedea lucrurile într-un context mai amplu şi de a nu fi prins în capcana momentului“, scrie Jonathan Powell.
„Preşedintele României, deplin sau interimar, nu primeşte ordine şi dispoziţie de la nimeni“, spunea Crin Antonescu la Cotroceni în 13 iulie 2012. S-au scris multe despre această declaraţie, dar nimeni nu a cântărit-o mai exact ca Andrei Pleşu: „Este discursul lui Caţavencu. Este discursul pe care l-a preluat şi Ceauşescu“.
Dar Antonescu a continuat în acea perioadă, din poziţia de înalt oficial, cu declaraţiile riscante la adresa Uniunii Europene. „România este o ţară care s-a achitat de toate obligaţiile sale la nivelul Uniunii Europene, la nivelul Alianţei Nord Atlantice. România este o ţară care, cel puţin până în acest moment, a dat mai mult decât a primit“.
Dincolo de falsul statistic evident din discursul preşedintelui interimar, Crin Antonescu a preferat atunci să replice controversei momentului, ignorând interesele pe termen lung ale României şi chiar şi ale sale personale ca lider politic al unei ţări membre UE.
Urmarea acelei conduite este că, astăzi, Crin Antonescu este liderul politic român cel mai puţin agreat în cancelariile occidentale.
Să te blochezi în obsesia discursivă a Antenei 3, ignorând contextul european, este dovada unei grave lipse de perspectivă.
Şarmul – „Abilitatea de a face curte cuiva este un instrument esenţial în repertoriul unui lider. Dacă nu eşti capabil să farmeci oamenii vei eşua“, scrie Jonathan Powell.
L-am întâlnit pe Crin Antonescu chiar în campania electorală pentru prezidenţialele din 2009. Ştia că sunt jurnalist şi am avut parte de o discuţie scurtă cu el, de doar cinci minute. Iată ce am scris după acea întâlnire.
„Părea înalt. Părea tânăr. Mi-a strâns mâna cu o intensitate care părea fermă. M-am bucurat că puteam să-i pun o întrebare, singura întrebare la care aş fi vrut un răspuns sincer din partea fiecărui candidat. De ce vrea el să fie preşedintele meu? „Pentru că mă consider capabil să redau României unitatea, normalitatea şi prestigiul intern şi internaţional. Şi tinerilor vreau să le dau o speranţă că în ţara asta se poate trăi, se poate face carieră, îşi pot împlini speranţele“.
Răspunsul m-a descumpănit. Eu nu vroiam să-l aud vorbind despre prestigiul intern şi internaţional al României. Mi-ar fi plăcut să-l aud vorbind despre el, despre îngrijorările lui, despre ambiţiile lui. Mi-ar fi plăcut să-mi răspundă un om, nu un politician“.
Aşa arată stofa din care este alcătuit conducătorul Crin Antonescu, omul care joacă deja un rol important în istoria ţării mele.
„Liderii trebuie să aibă oţel în suflet“, mai scrie Jonathan Powell. „Într-o democraţie, asta nu înseamnă braţe şi soldaţi, ci abilitatea de a trage poporul după tine“.
Crin Antonescu, e limpede, nu are capacitatea de a trage un popor după el.
Dar atunci cine o va face din spatele lui? Mă tem foarte de răspunsul la această întrebare.
