PNL, la răscruce

Fără îndoială, evenimentul de maximă însemnătate politică al săptămânii trecute a fost constituirea Grupului de inițiativă pentru păstrarea identității liberale sub autoritatea fostului președinte liberal, Călin Popescu Tăriceanu. Poate că nu ar fi fost rău dacă în aceeași săptămână ne-am fi adus aminte și de Naționalizarea „principalelor mijloace de producție“ înfăptuită de comuniștii vremii la 11 iunie 1948 sau de cea mai urâtă mineriadă din toate, comandată de Ion Iliescu și înfăptuită de alți comuniști de bine la 13 iunie 1990. Oricum, dacă despre mineriade s-a mai găsit un Miron Cosma care să vină prin televiziuni și să dea lecții de democrație, naționalizarea a trecut aproape uitată, deși a fost cea mai mare hoție făcută de statul român împotriva clasei de mijloc românești. Cât despre tricolorul românesc care există tot din iunie nu s-a vorbit deloc, poate și era un prilej de aniversare și nu de comemorare. Prin urmare, ne mai rămân spre analiză și introspecție doar preocupările domnului Tăriceanu pentru salvarea liberalismului.
Din capul locului, trebuie observat că demersul inițiat de domnul Tăriceanu nu-i o ciudățenie, ci dimpotrivă. Nu cred că s-a uitat momentul în care un alt fost președinte al partidului – mă refer la Theodor Stolojan – demara cu vreo șapte ani în urmă o acțiune asemănătoare, lansând la apă celebra „Platformă liberală“, document programatic ce-și propunea același obiectiv nobil, respectiv protejarea valorilor liberale afectate iremediabil de odioasa guvernare Tăriceanu sprijinită de sinistrul PSD. Spun asemănătoare și nu identică deoarece între cele două acțiuni este și o mare deosebire: în timp ce Tăriceanu militează pentru apropierea de Partidul Social Democrat și refacerea alianței de guvernare, cunoscută încă sub numele de USL, Stolojan milita pentru apropierea de Partidul Democrat și chiar pentru fuziunea cu acesta. Temă care s-a reluat acum și cu care o parte dintre foștii oponenți de atunci sunt întru totul de acord, acum.
În orice caz, nu poate trece neobservat faptul că Partidul Național Liberal este confruntat cu o zbatere fără precedent, tocmai pentru că are de ales între doar două variante: prima, este de a accepta o idee venită nu se știe de ce și nu se știe de unde. Este vorba de fuziunea cu Partidul Democrat Liberal, în numele unei așa-zise (ca să nu zic mincinoasă) „coagulare a dreptei“. Cea de a doua, este alcătuirea unui grup de rezistență ce-și propune salvarea liberalismului prin alianță cu fostul prieten din alianța de guvernare, adică Partidul Social Democrat.
Sunt doar două posibilități sau mai multe? Deocamdată se văd doar acestea. Sunt ele o înfundătură în care PNL a intrat fără să gândească? Eu cred că da, iar în cele ce urmează încerc să mă explic.
PNL a avut șansa istorică de a participa la guvernare, atât în perioada 2004 – 2008, cât și după 2012, înainte și după alegeri. Dacă prima guvernare s-a sfârșit inevitabil, prin rezultatul alegerilor parlamentare din 2008 și constituirea primului guvern PDL-PSD, ieșirea de la guvernare din 2014 a fost mai degrabă rezultatul proastei gestionări a capitalului liberal din guvernul Ponta. Chiar dacă acum pare să fi fost doar un capriciu al lui Antonescu, sunt semne că ieșirea PNL din USL a fost mai degrabă rezultatul unor discuții purtate la Bruxelles. Este foarte clar însă, că nici în prima guvernare, nici în cea de a doua, PNL nu și-a folosit prezența în guvern și nu a știut să crească. Dacă ar fi făcut-o, astăzi era cea de a doua forță politică a țării și nu s-ar mai fi confruntat cu dezbaterea de azi: cum salvăm liberalismul? Fuzionând cu PDL sau creând un nou partid liberal care să lucreze în alianță cu PSD? A fi sau a nu fi? Aceasta-i întrebarea, doar că nu știm care este calea ce va oferi PNL posibilitatea de a fi!
De fapt, PNL avea datoria de a căuta, de a găsi și de a urma drumul propriu. „Prin noi înșine“ este deviza partidului și de la începutul secolului trecut a reprezentat un mod de acțiune și o viziune despre ce avem de făcut în țară. Rezultatele s-au văzut, pentru că direcțiile de lucru imaginate atunci au creat România de azi. Într-unul din discursurile sale, Ionel Brătianu spunea că „Partidul trebuie să se subordoneze intereselor națiunii“. Din nefericire, observăm cum națiunea este subordonată intereselor de partid, iar guvernarea nu mai este instrumentul pentru ridicarea României, ci doar modalitatea prin care guvernanții își pun oameni în poziții cheie, se accesează nelegal bugetele statului, se dau legi care să mulțumească sponsorii personali sau de partid, se atribuie contracte în condiții oneroase etc. Așadar, o gravă confuzie între scopuri și mijloace.
În loc de concluzie, am să spun că mi se pare grav că viitorul PNL poate merge doar în aceste două direcții. Cred că, dacă va continua, rezultatul previzibil este că nu va face față în mod onorabil nici uneia, iar peste ani liberalismul românesc se va zbate în aceeași zonă a incertitudinilor. PNL are datoria față de membrii săi, față de istoria sa și față de viitorul României să iasă din această dilemă și să identifice o direcție corectă și să revină în politica românească susținând principiile care l-au creat. Desigur, lăsând jocul politicianist pe seama altora, PNL va pierde votanții și susținătorii de conjunctură de azi, dar va câștiga suportul oamenilor responsabili și preocupați de viitorul lor ca parte din viitorul țării. Iar aceștia nu doar că sunt foarte mulți, dar nimeni nu vorbește cu ei!