„Mîndri că sîntem români!” În 2 şi în 16 noiembrie, dl Ponta, guvernul şi partidul său au arătat ce înseamnă asta pentru ei. În marile oraşe europene, au refăcut pentru români cozile din timpul comunismului. Li „se dădea” românilor ceva posibilitate de vot. Dar nu tuturor. Numai cui avea putere să stea la coadă ore în şir. Şi nici tuturor acestora, fiindcă la un moment dat „marfa” – deliberat puţină – s-a terminat. Nu se vedea acolo limpede felul în care Ponta-PSD îi tratează de fapt pe toţi românii?
Însă cozile spuneau şi altceva. În marile oraşe occidentale, românii n-au mai apărut, potrivit unui clişeu media, ca nişte europeni de mîna a doua. Au apărut – compact – ca oameni cu simţ civic, care vor să-şi exercite dreptul democratic, care cer să le fie respectată demnitatea. Români din ţară le-au răspuns prin solidaritate. N-au folosit PSD-ului nici manipulările legii, nici linşajul mediatic al concurenţilor politici şi al intelectualilor publici, nici demagogia sfruntată, nici mituirea ori înspăimîntarea populaţiei vulnerabile, nici furtul electoral. Prin toate acestea Ponta-PSD şi-au pregătit în mod „consolidat” eşecul.
Psihologic vorbind, cei care, în străinătate, au votat şi cei care nu au apucat să voteze au contribuit cu toţii la rezultat. A contat desigur faptul că ne aflăm într-o lume a informaţiei şi a comunicării rapide. Au contat media neînregimentate, societatea civilă, cuvîntul insistent al intelectualilor publici, cei atît de urîţi de Antene. A contat faptul că România face parte din Uniunea Europeană. Şi nu fiindcă se bucură de fondurile acesteia. Ci fiindcă o mulţime de români muncesc ori studiază în ţări cu democraţie reală. Văd ce înseamnă un regim unde politicienii nu iau voturile cetăţenilor doar pentru a le investi în aranjamente de partid şi în propriile afaceri. Văd în jurul lor că persoana umană e respectată, că politicul e făcut să-i slujească pe cetăţeni. Această bipolaritate „civilizaţională” a contat şi ea în alegerea de tip european pe care majoritatea a făcut-o în 16 noiembrie.
Alegerea lui Klaus Iohannis e de tip european nu fiindcă el e central european prin etnie şi cultură. E de tip european fiindcă deosebirea etnică e – în această alegere – subsumată firesc cetăţeniei, apartenenţei la societatea românească şi e percepută ca îmbogăţitoare. E de tip european fiindcă deosebirea confesiunior – în cadru creştin şi mai larg religios – e percepută ca pricină de respect, întîlnire, colaborare.
În sfîrşit Iohannis aduce un tip de prezenţă rar întîlnit în spaţiul nostru politic: scurt în vorbă, precis, hotărît. În fond cei care l-au votat au dat un exasperat vot de blam întregii clase politice, întregului mod cum se face politică în România. Iohannis e simbolul – şi promisiunea – unei cuviincioase normalităţi.
Am pomenit de religie. Din unele pricini legitime şi din altele mai puţin legitime religia contează astăzi mult în politică. În timpul lung al istoriei, partea aceasta de lume s-a format mai ales într-o matcă de creştinism răsăritean. Iar aceasta continuă să fie socotită de majoritatea românilor drept un reper identitar. E, mai mult decît atît, o dimensiune spirituală şi culturală importantă în mediul românesc, fără a fi singura. E aşadar legitim ca politicienii să ţină seama de ea. Totuşi, e deja mai bine de jumătate de secol de cînd un intelectual dedicat tradiţiei creştine răsăritene, dar şi lucidităţii, Alexandru Mironescu spunea:
„Sigur este că ne naştem într-o ambianţă creştină, înlăuntrul unor tradiţii puternice pe care nu le cunoaştem bine, înlăuntrul unor virtualităţi, desigur, dar nu reuşim să dăm o expresie majoră fundamentului nostru creştin, o expresie la coordonatele, la stadiul unei problematici moderne şi universale.”
Atunci ca şi acum, tradiţia creştină pare să fie trăită de majoritatea românilor ca o dimensiune de la sine înţeleasă a vieţii lor, firesc şi ritual împlinită în momentele de prag ale existenţei. Dar prea puţini sînt cei care cred că această tradiţie cere o cunoaştere activă, că ea cere creativitate, că sensurile creştine îndreaptă spre universal, că ele sînt de trăit la prezent, într-o lume a întîlnirii religiilor şi culturilor.
Se construiesc biserici şi se fac pelerinaje. Biserica Ortodoxă Română e o instituţie care se bucură de mare încredere. Dar ea continuă să alăture credinţa şi neamul în aşa măsură încît ortodoxia riscă să devină o credinţă închisă în categoria etnicului, o religie a naţionalului, fără grijă şi fără gust pentru universal. S-a văzut asta la alegeri. Căci B.O.R. a fost prezentă pe scena electorală, în ciuda principiului de neamestec în politică şi a declaraţiilor Patriarhiei.
Din 1990 încoace, politicienii – la dreapta şi la stînga – folosesc credinţa ca pe un capital sigur. Ea a devenit insignă de pus în piept, motiv de băi de mulţime pe la moaşte, capitol mistic în înfruntările electorale. Chiar PSD a depăşit etapa Iliescu. A alăturat ortodoxia naţionalismului brut cu care s-a tot lăudat de doi ani încoace. Iar B.O.R. a primit cu braţele deschise darurile electorale PSD. Le-a dat lui Victor Ponta şi lui Liviu Dragnea decoraţii, icoane şi un abia mascat sprijin la vot. Ce scria pe biletul primit de credincioşi la Cozia? „Stimate alegător creştin-ortodox, cînd votezi nu îţi trăda credinţa şi neamul. Votează Victor Ponta, român creştin-ortodox!” Nu numai că etnicul şi credinţa intrau de mînă la alegeri, dar cel care şi-ar fi permis un vot neconform acestui bloc indisolubil era calificat drept trădător. Dintre cele şase milioane şi mai bine de români care l-au votat pe Iohannis o mulţime erau ortodocşi. Şi-au trădat ei credinţa dacă l-au votat?
Lăsînd deoparte limbajul fundamentalist al biletului citat, gîndeau oare reprezentanţii B.O.R. la binele public cînd vorbeau pentru candidatul PDS? Faptul că Victor Ponta e creştin-ortodox îl exonerează de plagiat, de faptul că e un personaj la fel de inconsistent în aroganţă şi (astăzi) în grăbită colaborare? Faptul că PSD face daruri Bisericii exonerează partidul dlui Ponta de politica prin care minează statul de drept, vrea să acapareze ţara în beneficiul propriu, îndepărtează România de Europa?
Dar, în politica de care se declară străină, B.O.R. acceptă pe oricine ajunge la putere. În duminica votului, Patriarhul Daniel declara la slujbă: „Cînd Dumnezeu voieşte să ajute un popor lucrează… adesea chiar cu oameni străini de neamul nostru care îl iubesc şi se străduiesc să-l ajute.” Deşi concentrat pe etnicii români, Dumnezeu dispune de orizonturi ceva mai vaste şi de mijloace externe cu care îi poate ajuta. Acceptat, Iohannis era figurat totuşi ca exterior, ca străin, ca neapartenent. Cele şase milioane şi mai bine de români care l-au votat nu l-au socotit deloc aşa. L-au socotit român, membru al societăţii româneşti. Aşa îl vor fi socotit şi o mare parte dintre ceilalţi.
În fond, B.O.R. îşi păstrează limbajul din prima modernitate, cînd religia era „naţionalizată”, ba şi mai îngust: ataşată strîns de categoria etnicului (adevăratul român era ortodox, dacă nu cumva şi invers). E un limbaj al distanţei reticente faţă de cel diferit, care e acceptat nu pentru el însuşi, ci doar în măsura în care îţi poate aduce servicii. E un limbaj care nu se potriveşte lumii de astăzi, unde întîlnirea religiilor şi a culturilor e o situaţie de fapt, de experienţă curentă. Dar mai ales nu se potriveşte credinţei, orizontului nemărginit de cunoaştere, de comuniune către care cheamă Dumnezeu.
E firesc ca Biserica să se rostească în spaţiul public (nu politic) românesc. E firesc să-şi aplice mesajul spiritual asupra actualităţii. Dar ce fel de mesaj dă ea credincioşilor? Ce fel de mesaj dă ea în spaţiul public?
Votul din 16 noiembrie indică o societate unde majoritatea doreşte europenitate, democraţie reală, e pregătită pentru cultura vieţii împreună în diversitate. Nu e oare potrivit ca Biserica să depăşească limbajul izolării, al credinţei închise în categoria etnicului? Măcar luînd seama la acest semnal, dacă nu la orizontul nemărginit de cunoaştere, de comuniune către care cheamă Dumnezeu.
Anca Manolescu -contributors.ro
