M-am gândit multă vreme dacă să vă scriu. Dintr-un fel de sfială amestecată cu tristețe, sfială în pragul întâlnirii cu Domniile voastre pe parcursul formării mele culturale, a admirației mele pentru frumos, și tristețe că am fost pusă în situația să deturnez o parte din mine în care credeam și apoi m-am simțit ca și cum mi-ar fi amputat cineva o mână, un picior sau, mai degrabă, o halcă de suflet.
Prima dată când v-am văzut pe scenă, domnule Beligan, am avut sentimentul că tot ce știam eu despre teatru e numai o simplă convenție, o notă informativă, că, de fapt, nu aflasem nimic despre cum se întâlnesc viața și moartea, despre iubire, bădărani, intelectuali sau bufoni, că totul se întâmplă pe scenă și că lumea reală e doar un joc de culise, pe care am datoria să-l duc în mod conștiincios până la capăt, ca să mă pot, apoi, oricând întoarce în sală; că acolo se petrece, de fapt, înaintea ochilor mei, tot ce e cu adevărat important. Cu puțin timp înainte de a pleca din țară, ultima piesă de teatru pe care am văzut-o a fost aleasă anume ca să vă văd, ca să mă mai bucur o dată cu tot sufletul, ca să respir aerul din aceeași încăpere cu dumneavoastră. Am ieșit din clădirea teatrului cu lacrimi în ochi, gândindu-mă că, dacă atunci când mă voi întoarce, nu vă mai găsesc tot acolo, ceva din mine va fi pornit în călătorie, în mod ireversibil, cu dumneavoastră. Când am aflat despre povestea tristă a denunțului lui Liviu Ciulei am strigat că e o infamie și că cei care mint și vă pun la zid trebuie să plătească, domnule Radu Beligan, pentru că dumneavoastră nu puteți, în nici un chip, fraterniza cu trădarea sau cu minciuna. De ce ați recidivat?
De dumneavoastră, domnule Tudor Gheorghe, îmi povestea mama, în șoaptă, când eram mică. Vă pomenea atunci când ne vorbea despre curaj, libertate de exprimare, generații de dizidenți din tată în fiu sau, pur și simplu, despre frumusețe în muzică. Apoi, când am mai crescut, v-am cumpărat, de la primul până la ultimul, fiecare album. Le-am învățat pe de rost și le cântam cu prietenii în campusurile studențești, la greve, în nopțile lungi în care negociam cu rectoratele pentru condiții decente de cazare și studiu, sau cu portavocea în mână, pe statuia lui Ștefan cel Mare, la Iași. Și-apoi nu a existat nici o primăvară, nici una, pe care să nu mi-o petrec deschizând larg fereastra, în fiecare zi, ca să pot să surprind exact clipa aceea în care înnebunesc toți salcâmii, ca să o putem împărți. Dumneavoastră cum de era s-o lăsați pe mâna unui iluzionist penibil? Primăvara nu e o farsă de circ politic. Nu e.
Dar cred că cel mai mult, cel mai mult și mai adânc mă uimește și mă doare că pentru dumneavoastră, domnule Nicu Alifantis, Decembre nu înseamnă nimic. E numai un titlu de album lansat acum multă vreme. Eu, când îl ascult, domnule Alifantis, îmi tremură mâinile și mi-e puțin teamă, mi se adună în gât lacrimile unei întregi generații care a strigat pentru libertate și care a ieșit din iarnă chiar la începuturile ei, în decembrie. Vă mai amintiți? Pentru că eu acolo mă gândesc, mereu, chiar dacă aveam doar zece ani. Îmi aduc aminte tancurile, lumânările de pe caldarâm, pe mama, care aprinsese o candelă pitită-ntr-un colț și pe tata, cum se încălța ca să plece iar în stradă să vadă ce se întâmplă.
Mai târziu am învățat să iubesc blajin și să las Copoul în urmă de mână cu un băiat care îmi fredona despre cum se acoperă o inimă cu niște frunze, ca să-i țină de cald până o mătură ploile, în luna lui marte. Am mai învățat să ascult și să tac, să-mi pese de cuvinte și de rostul lor, precum lui Nichita, mai ales când acestea sunt rostite în mod public, ca un mesaj de mobilizare, ca un îndemn, ca o credință.
Acum, însă, nu vreau să continuu să tac. Nu arăt cu degetul, acuzator, pentru că democrația presupune libertatea opțiunii individuale; dar atunci când mesajul e menit să ajungă la noi, cei care v-am iubit fără prea multe îndoieli, vrem răspunsuri menite să ne facă să înțelegem. Vreau să-mi spuneți de ce, nu totul se preia fără întrebări, vreau argumente. Vreau să aud cum vorbiți cu talent și cu dragoste despre furt, aroganță, batjocură și impostură.
Ne-ați văzut duminică? Am fost demni de Piața Universității, de Piața Romană? Eu, când am ajuns acasă, la miezul nopții, era aproape liniște, domnule Alifantis. Iar băiețelul meu s-a trezit puțin să mă întrebe dacă m-am întors și să mă roage să-i cânt Moșul Iene. Atunci m-am hotărât să vă scriu, până la urmă.
Cum a fost, domnule Alifantis, mozaicul nostru (golanii alesului dumneavoastră) împletit între aici și acasă? Vreau să-mi răspundeți, trebuie să știu cine e fiecare dintre noi, până la urmă, pentru că acum, în sfârșit, vă pot răspunde și eu: oamenii sunt mai frumoși decât ploaia.
Ramona S. – http://smartwoman.hotnews.ro
