Nu trece nici o zi fără ca unealta perfectă – Liviu Pop – să nu izbească, metodic, în ce-a mai rămas din învăţământul românesc. Desfiinţarea auxialiarelor, abrogarea manualelor alternative (cu ameninţări pentru cei ce le mai folosesc), compendiul cu nu-ştiu-câte materii, editura unică de carte şcolară (cu director numit), diferenţierea salariilor pe criteriul vechimii şcolilor, manualul de sport şi cel de dirigenţie, schimbarea inspectorilor prin fax vineri seara, numiri arbitrare de directori, discursuri agramate … – şi acesta e doar începutul. Peste câteva zile începe anul universitar. Peste câteva luni încep celebrările Centenarului. Chiar mai înainte de acestea va fi campania pentru referendul constituţional (şi n-ar fi exclus ca invizibila, dar omniprezenta Coaliţie pentru Familie să-şi amintească că, pentru credincioşi, şi evoluţionismul e “împotriva firii”). Încă odată: suntem abia la început; gândiţi-vă la ceea ce urmează. Liviu Pop e unealta ideală pentru a sfărâma “veriga cea mai slabă” a lanţului social al României: educaţia.
Acum vedem ce au însemnat decenii întregi de subfinanţare: o armată de făpturi triste, debusolate şi fără nici un orizont în afara salariului de batjocură ce li se dă (şi niciodată nu se uită să li se amintească de cine li se dă) cărora, din inerţie, li se spune profesori. Oameni încovoiaţi de nevoi şi de obligaţii, care nu îndrăznesc nici să se uite la faţa celui care latră la ei. Nu-şi vor decât amărâtul lor de salariu şi pentru acesta sunt dispuşi la orice fel de umilinţă. Au fost şi vor fi mai departe umiliţi. Vor plânge în pernă şi vor înjura în barbă, dar nu vor spune nimic. Sunt prizonieri şi ştiu că n-au unde să se ducă. Cu toată disperarea se agaţă de copiii lor şi speră ca măcar aceştia să scape. Pentru această speranţă sunt dispuşi să îndure orice.
Acum vedem ce a însemnat jocul cu “grilele de salarizare”, cu “indemnizaţiile”, “primele”, “sporurile” şi “excepţiile”. S-a creat o castă de oameni ai Ministerului, ai Inspectoratelor, ai rectoratelor, ai tuturor comitetelor şi comiţiilor care câştigă – din impozitele noastre şi din fondurile europene – mai mult decât toţi pălmaşii educaţiei la un loc. Oamenii aceştia se tem şi mai tare decât cei rămaşi fără bani în ultimele zile dinaintea salariului. Se tem tocmai pentru că au ceva de apărat: copii la studii în străinătate, amante cu pretenţii, credite pentru case sau – în anumite cazuri – pur şi simplu libertatea. Oamenii aceştia vor face zid în jurul lui Pop sau altora de acest fel, chiar mai răi decât el. Îi veţi găsi peste tot unde e nvoie de o “comisie” care “să valideze” falsul şi arbitrariul.
Acum vedem ce păcălelă sinistră a fost şcoala făcută la fără frecvenţă, cu examene şi diplome cumpărate ca la tarabă, cu butaforia “noilor pedagogii”, cu “proceduri” şi “protocol”. Ea a creat estropiaţi, incapabili de înţelegere şi de atitudine, total dependeţi de cel ccare “le-a arajnat” diploma şi/sau postul. Indivizii aceştia sunt “oamenii lui X sau Y”, personaje cenuşii ce trec preocupate pe culoare, viitori directori, prorectori, lideri sindicali, candidaţi politici. Sigur că ştiu bine cum au ajuns acolo unde au ajuns şi că – cu toate masteratele şi doctoratele lor – frustrarea îi roade la fel de tare ca ambiţia. Şi şi-o varsă – frustrarea – pe cei mai slabi decât ei: profesorii care încă îşi fac treaba, părinţii fără funcţii sau elevii. Oamenii aceştia sunt uneltele uneltei, cei care vor propaga entuziast orice aberaţie ministerială, căci ruinarea educaţiei înseamnă pentru ei şansă şi profit.
Acum vedem ce-a însemnat inexistenţa sindicatelor, reduse la ritualul cerereii de “creşteri salariale” şi anexate (inclusiv financiar) comisiilor oficiale ale Ministerului. Când Legea Educaţiei e mutilată, când copiii de primară – acum şi de gimnaziu – n-au manuale, când programa e anapoda şi când un pitic agresiv calcă în picioare totul, sindicatele tac, pierdute în apatia lor. Au crescut salariile, ce mai vreţi? – ar putea fi întrebate. Căci, dincolo de salarii – măcar ale liderilor lor – nici n-au vrut niciodată nimic. Din rândul lor – al UTC-ului guvernelor PSD-iste – a ieşit Liviu Pop. Şi el e măsura impotenţei (şi a inutilităţii) acestor sindicate.
Acum vedem ce a însemnat lăţirea imposturii şi a ticăloşiei, deopotrivă la baza şi la vârful “sistemului”. În numele a ce să-i conteşti pe cei ce strică tot? Cu toţii sunt blindaţi cu diplome şi titluri – chiar dacă “operele” lor sunt de negăsit, ori sunt pline de plagiate – luate te-miri-unde şi a căror valoare nu dă decât funcţia posesorului. Ani de zile impostura a fost tolerată, deopotrivă la licenţă şi la doctorat, ca “o sursă de venit”; acum ea e cea care face legea. Până una-alta, Mang, Ponta, Oprea şi toată galetria lui de politicieni şi generali sunt doctori, profită din plin de titlu şi unii îi ung în continuare pe alţii doctori. Şcoala românească nu “produce competenţă” ci reproduce ticăloşie şi, tocmai de aceea, diplomele ei contează atât de mult în cariera politică.
Acum vedem ce înseamnă amestecul grâului cu neghina, a celor ce (mai) pot ceva cu cei care n-au putut nicicând decât să tacă sau să spună banalităţi de la tribune. Unde – şi cum? – să-i mai găseşti pe cei vrednici, într-o lume inundată de “raportări” pline de colecţiile de nimicuri ale celorlalţi? Cine ar îndrăzni să-i conteste pe ceilalţi, pe care-i ştie atât de bine, dar ştie şi cum “a ajuns” pe post graţie lor, cum “a fost băgat” în granturi cu ei, cum a prins – din mâna lor – o funcţie, o primă, o “mobilitate”. Celui ce va glăsui i se va spune: “da’ stai domnule, nu eşti cumva dumneata cel care…?” Pe mulţi îi striveşte nu impostura de sus – care, cu toate cerinţele ei – e relativ abstractă, ci cea de jos, în care se mişcă zilnic. Liviu Pop nu e o persoană, ci un gen – ubicuu.
Acum vedem ce înseamnă talmeş–balmeşul legislativ, în care lucrurile au fost amestecate şi răsturnate de aşa manieră că “legea” nu mai nimic altceva decât voinţa celui puternic. Dascălii nu şi-au apărat Legea Educaţiei, nu şi-au apărat demnitatea profesiei, nu s-au luptat pentru respectul expertizei lor domeniale ci, dimpotrivă, s-au lăsat şantajaţi şi corupţi pe preţuri de nimic. Acum, legea e ceea ce spune Liviu Pop că e şi oricine susţine contrariul ştie că va fi hăituit de media aservită, de administraţia la comandă şi de hienele baroului. Uneltele distrugerii vor ruina învăţământul în numele procedurilor. “Respectul” acestora va însemna batjocura a tot ce mai e viu în şcoală.
Acum vedem care a fost efectul de durată a singurului lucru pe care, de la ministru la elevul de grădiniţă, l-a făcut in corpore întregul nostru “sistem de învăţământ”: deprinderea conformismului şi a obedienţei. Şi copilul de I – IV ştie că şcoala e o corvoadă inutilă şi că “viaţa e în altă parte”, drept care va fi ispitit nu să înveţe, ci să se fofileze şi “să se descurce”. Iar şcoala – dornică de “punctaje” – îl va încuraja să mintă, să înşele şi să se pretindă a fi ceea ce nu e. Nu trebuie decât “să se facă că” (aşa, cu cacofonie) şi să fie umil şi amabil cu superiorii. Cariera nu înseamnă nimic altceva decât a-ţi găsi şefu’ şi a te pune – trup şi suflet – în slujba lui. Şi ticăloşia, şi frica sunt “deprinderi învăţate” – şi încă învăţăte în şcoală!
Acum vedem ce înseamnă suprimarea rigorii, deplasarea accentului de pe conţinut pe formă, reprimarea gândirii şi a exprimării libere. Oamenii sunt nemulţumiţi, dar nimeni nu are curajul de a zice sau de a face ceva. Se tem de şefi şi se tem unii de alţii, căci nimeni nu loveşte mai rău decât colegul ce vrea – şi el – o promovare. Oamenii se tem şi pentru că sunt incapabili să-şi formuleze problemele şi incapabili să reziste ferm, prin argumente, ameninţărilor. Nimeni nu i-a învăţat să fie liberi, tot ce ştiu e să “parcurgă itemi”, pe vremuri la “testări”, acum în formularele Ministerului. Conştiinţa imposturii naşte neruşinare şi agresivitate.
Acum vedem ce înseamnă lipsa colaborării, a muncii în comun şi a pasiunii care-i leagă, pe viaţă, pe oameni. De mici, copiii sunt învăţaţi că numai rezultatul lor contează, că trebuie să fie, fiecare, mai buni decât celalălt, că ciuda, invidia şi duşmănia sunt la fel de utile între copii ca-ntre adulţi. Tu să scapi, ceilalţi să piară – e lecţia pe care o dă fiecare părinte copilului lui. Fiecare creşte singur, cu spaimele, frustrările şi angoasele lui. Pentru fiecare e o limită de netrecut: încrederea în ceilalţi. Şi, tocmai de aceea masa informă de atomi vibrând de dorinţe şi de frică poate fi supusă aproape fară efort. Oamenii noştri nu ştiu ce e solidaritatea născută din lucrul făcut împreună, din depăşirea eşecurilor şi din bucuria victoriilor în care se regăsesc cu toţii.
Acum vedem ce înseamnă lipsa acelei structuri lăuntrice pe care o dă şcoala adevărată. Nu cunoştinţele sunt cele ce contează în ultimă instanţă, ci demnitatea omului care ştie că adevărurile la care a ajuns cu mintea lui sunt deasupra tuturor puterilor vremelnice ale lumii. A înţelege înseamnă, în cele din urmă, a descoperi în tine însuţi sentimentul apartenenţei la o comunitate largă şi deschisă, care-i include pe colegii tăi, pe elevi, dascălii văzuţi şi nevăzuţi, multitudinea cărţilor, copacul din faţa ferestrei şi cerul ce-ţi luminează pagina. Descoperirea acestei apartenenţe ar trebui să ne facă responsabili pentru lucrurile acestea, în definitiv atât de precare. Şi, în numele acestei responsabilităţi s-ar cuveni să spunem, cu frică şi cu cutremurare, atunci când cineva lucruri ce nu pot fi batjocorite: asta nu se poate!
Vedem, în sfârșit, ceea ce era demult de văzut. Vedem cum – și de ce – au fost cu putință Liviu Pop și Liviu Dragnea. Acum vedem aceste lucruri, dar care ne e folosul lor? Căci s-ar putea ca, în curând, ochii să ne rămână doar pentru plâns. Și mâinile pentru aplaudat. Evident, celor ce nu “votează cu picioarele”.
Mihai Maci, www. contributors.ro
