Toţi de afară văd derapajele grave din ultimele luni, dar încearcă să nu transforme în mod oficial România într-un caz. Din acel moment, totul se complică. La Bruxelles, unde am petrecut câteva zile, cu totul altele sunt priorităţile acum: Polonia, Ungaria şi, mai nou, Spania. Nimeni nu mai are chef de încă un copil-problemă. Odată recunoscută şi verbalizată, problema se cere a fi rezolvată, iar UE s-a dovedit până acum neputincioasă în cazurile amintite mai sus.
Apoi, oficialii europeni s-au cam săturat până peste cap de noi. Privesc cu groază la momentul 2019, când România va prelua preşedinţia UE, şi constată că vine un eşec administrativ. Pregătirile în dosarul preşedinţiei UE au rămas mult în urmă, iar dacă nu-şi face temele la timp, ţara noastră pur şi simplu va fi incapabilă să conducă o maşinărie birocratică atât de complexă sau se va lăsa pilotată de alţii mai pricepuţi.
Având mâinile ocupate deja cu Polonia şi Ungaria, confruntată cu mişcări secesioniste în interiorul ei, cu ascensiunea extremei drepte şi a forţelor anti-europene, cu valurile de migranţi, cu un Brexit periculos şi cu tendinţa de închidere din spaţiul Schengen, UE va avea tendinţa să evite apariţia unor noi crize pe teritoriul ei, nicidecum să se confrunte deschis cu ele. Apoi, socialiştii europeni au pierdut masiv teren după înfrângerea istorică din Germania, aşa că liderii lor vor avea şi mai puţină autoritate asupra unuia ca Dragnea. Martin Schultz şi Frans Timmermans au pierdut alegerile la ei în ţară şi oricât îl detestă pe liderul PSD nu prea pot nişte perdanţi să ţină predici unui câştigător.
Dragnea şi PSD nu pun în pericol doar justiţia, ci chestionează absolut toate instituţiile de checks and balances care compun fragila democraţie românească: pe lângă justiţie şi procurori, noua putere se luptă cu ANRE (autoritatea de reglementare în domeniul energiei), cu Consiliul Concurenţei, cu Banca Naţională şi în general cu orice instituţie-cheie din stat pe care nu o controlează în forţă, de la preşedinţie (chiar inofensivă cum e) până la servicii secrete. În ceea ce priveşte atacurile instituţionale şi publice la libertatea presei, lucrurile au mers deja prea departe.
Toate acestea s-au întâmplat în numai nouă luni de la preluarea puterii de către coaliţia PSD-ALDE, iar dacă vom merge mai departe pe drumul indicat de Dragnea şi Tăriceanu, în câţiva ani se va schimba din temelii arhitectura statului într-un mod incompatibil cu valorile UE. Dacă adăugăm la toate acestea degradarea discursului politic, cu ieşiri tot mai dese împotriva „străinilor“, multinaţionalelor, băncilor sau ambasadorilor, adică tot ce ilustrează ideea Occidentală, aveţi tabloul complet al transformării rapide a ţării într-un regim autoritar, naţionalist, izolaţionist şi – suplimentar faţă de celelalte state ieşite din parametrii democraţiei – reorganizat după reguli de tip mafiot.
Prin urmare, oficialii de la Bruxelles se mulţumesc deocamdată să privească şi să se roage, cum au făcut şi cei de la Financial Times deunăzi, ca România să evite în cele din urmă asocierile cu „băieţii răi“ ai Europei. În ţară aud încă destule voci optimiste, convinse că UE va interveni dacă România va trece liniile roşii, că va fi cumva disciplinată la fel cum s-a întâmplat în 2012 cu referendumul împotriva preşedintelui de atunci, Traian Băsescu. Mă tem că acele vremuri au cam trecut, paradigma în care funcţionăm azi s-a schimbat radical.
Sunt convins că UE va taxa mai departe ieşirile în decor, dar mult mai rar şi, cel mai important, cu infinit mai puţină eficiență decât în trecut, date fiind numeroasele probleme care ţin azi agenda europeană ocupată. Uitaţi-vă la Polonia! Oricât o ameninţă cu suspendarea dreptului de vot în Consiliu, cu tăierea fondurilor UE, n-au putut opri, doar temporiza puţin, masacrarea legilor justiţiei. Uitaţi-vă la Ungaria! Orban le râde europenilor în nas, refuză cotele de migranţi, demolează zilnic democraţia la el în ţară, dar asta nu-l împiedică să se înfrupte discreţionar din fondurile UE. Şi nimeni de la Bruxelles nu i-a găsit leac până azi.
Credeţi că Dragnea şi Tăriceanu nu văd toate astea? Vă imaginaţi că liderul ALDE, care l-a vizitat pe Kaczynski în Polonia pe la începutul verii, n-a venit acasă convins că modelul antieuropean urmat de ţările de la Vişegrad este calea? Văd şi ştiu, la rândul lor, că dispun de o marjă mult mai largă de acţiune, că pot întinde coarda la maximum că nu se va rupe chiar atât de uşor.
Cât priveşte relaţia cu Statele Unite, aici nu avem încă semne că vor tranzacţiona interesele lor majore cu interesele personale ale unor lideri români dispuşi să promită şi să facă orice dacă li se garantează imunitatea în faţa justiţiei. Pe scurt, nu cred că americanii vor închide ochii la masacrarea justiţiei dacă Liviu Dragnea şi PSD vor livra contractele militare. Dar ce nu ştim astăzi este ce efect va avea lobby-ul extrem de agresiv derulat de cartelul anti-DNA la Washington.
Nu putem evalua în ce măsură vor reuşi cumva să influenţeze Congresul, care la rândul sau poate schimba discursul la Departamentul de Stat. Până una alta, de peste Ocean avem o veste bună: Wess Mitchell, un bun cunoscător al României, a trecut săptămâna trecută de votul Senatului american şi o va înlocui în funcţie pe Victoria Nuland.
Cert este însă că indiferet de poziţiile oficiale corecte ale administraţiei americane (vezi şi ultimele ieşiri ale ambasadorului Hans Klemm), guvernul României nu pare intimidat. Ministrul justiţiei, Tudorel Toader, a anunţat astăzi că va trimite legile justiţiei la Parlament în ciuda avizului negativ dat de CSM şi în ciuda protestelor magistraţilor, fiind prezent la un eveniment la care au participat şi ambasadorul american, şi cel austriac. Deci, cu doi ambasadori occidentali în preajmă şi cu toate îngrijorările exprimate public, ministrul justiţiei se ţine mai departe de misiunea trasată de Dragnea şi PSD: preluarea controlului politic asupra sistemului de justiţie. Mai relevant decât atât nu se poate. Iar asta vine după un lung şir de persiflări şi ameninţări publice ale liderilor PSD şi ALDE la adresa ambasadorului SUA.
În concluzie, nu aş mai conta atât de mult pe UE şi SUA, deşi ajutorul lor s-a dovedit mereu esenţial, ci aş investi mai mult în propria noastră capacitate de a opri răul. Reiau aici apelul din textul lui Dan Turturică intitulat Mesaj într-o sticlă: „Dacă românii nemulţumiţi de cum merge ţară nu vor găsi o cale să se unească şi să forţeze schimbarea vom vorbi şi peste 100 de ani de ce ne fac urmaşii lui Iliescu, Năstase, Ponta, Antonescu, Dragnea, Tăriceanu şi ai complicilor lor. Şi nu ne va folosi la nimic, cum nu ne foloseşte nici azi“.
Pe scurt, în România experimentăm pe viu sindromul broaştei fierte. În iarnă, cu OUG nr. 13 au aruncat-o în apă clocotită încercând s-o anihileze, dar broasca a sărit instant înapoi simţind pericolul. Între timp, au schimbat tactica. Administrat în doze mici, răul se strecoară pe nesimţite. Au mărit flacăra treptat, astfel că broasca mai întâi s-a relaxat toropită de căldură, apoi a obosit, iar în curând nu va mai avea destulă energie pentru a sări afară din apă care în cele din urmă o va ucide.
