„Ia bagă aici!
E arsă acolo, domnu’ doctor, nu merge.
Mă doare, va rog, mă doare capul!
E, te doare, nu te doare nimic!
Apoi îmi întoarce iarăşi capul pe partea stânga cu aceleaşi gesturi dure.”
Este doar un fragment din mărturia cutremurătoare a unei supravieţuitoare din clubul Colectiv, Alexandra Furnea. Într-un text postat pe Facebook pe 27 octombrie, tânăra descrie în cuvinte îmbibate cu sânge doar o mică parte din infernul trăit zilnic la spitalul de arşi, din dramele inimaginabile prin care au trecut victimele incendiului soldat cu 64 de morţi.
Din acest fragment, ca dealtfel din tot textul Alexandrei Furnea, greu de citit până la capăt, răzbate indiferenţa crasă la suferinţă, abrutizarea totală a multora din semenii noştri. Ca un fir roşu, nepăsarea şi lipsa de empatie a personalului medical curg printre rânduri ca puroiul din rănile ei.
Ne-am obişnuit cu clişee jurnalistice: echipe de medici, asistente şi infirmiere cu inima mare compensează cu dăruirea lor totală lipsa dotărilor, a medicamentelor şi a banilor din spitalele româneşti. Chiar aşa să fie? Realitatea descrisă de victimele Colectiv arată foarte diferit. Or fi fost câţiva îngeri pierduţi printre demoni, câteva suflete sensibile rătăcite prin armatele de măcelari care populează spitalele româneşti infectate cu corupţie şi cultură dispreţului faţă de pacient. Dar mă tem că ele, figurile solare, sunt excepţiile care confirmă o regulă macabră.
Iar regula este ruină morală, după cum constată Alexandra Furnea la finalul textului ei: “Toată stima mea şi pentru cei câţiva doctori oneşti şi profesionişti de acolo. Foarte puţini dar care îţi oferă speranţă. E timpul, însă, să ne trezim cu toţii şi să încetăm să mai fim complici la ruină, inclusiv morală, a spitalelor noastre.”
S-o credem pe ea sau pe exaltaţii care ridică în slăvi virtuţile corpului medical românesc din spitalele de stat? Iar de aici începe discuţia cu adevărat gravă: nu cumva o mare parte din vină este la noi? Nu cumva răul trebuie căutat ceva mai aproape?
E convenabil şi liniştitor să dăm mereu vina pe politicieni, pe sistem sau pe entităţi abstracte. Aruncând toată responsabilitatea în cârca lor, ne absolvim pe noi, ceilalţi, de orice culpă. Dar refuzăm să admitem că, în realitate, celor mai mulţi dintre noi nu le pasă de ţară în care trăiesc. Nu doar că grosul cetăţenilor se complace în indiferenţă, compromisurile şi mizeria din jur, dar le acceptă ca mod de viaţă.
Cei care înţeleg asta părăsesc ţară în viteză. După Colectiv, un nou val de plecări în rândul elitelor, comparabil cu cel de după mineriadele anilor ‘90, pare iminent. Aceşti oameni fac deja tot ce pot să–şi ferească măcar copiii de ororile din ţară lor, doar în parte opera politicienilor. Mârlănia din trafic, indolenţa funcţionarului de la ghişeu, munţii de gunoaie aruncate peste tot, analfabetismul funcţional în masă critică (doar bulgarii ne întrec la capitolul asta în UE, vezi rapoartele PISA) şi, da, junglă din spitale nu mai sunt rezultatul direct al acţiunii politice, ci ilustrează felul de a fi al compatrioţilor noştri.
Colectiv şi ce a urmat după m-a ajutat să accept o realitate pe care am refuzat-o timp de 20 de ani. Am crezut tot timpul, naiv, dintr-o dorinţa stranie de a crede în miracole, că în România se duce o luptă între tabere relativ egale, în esenţă între susţinătorii modernizării şi duşmanii ei, între pro-occidentali şi naţionalişti şi că doar întâmplarea şi neşansa fac uneori să învingă frânării democraţiei.
Abia în ultimii doi ani am acceptat că noi, că popor, avem o mare problemă. Cum a fost posibil ca la un an după Colectiv, când zeci de mii de oameni au strigat pe străzile Bucureştiului “corupţia ucide”, România să aleagă un partid profund corupt condus de un condamnat penal? Cum este posibil că la doi ani după tragedie, puterea şi o bună parte din societate să arate mai multă grijă faţă de drepturile infractorilor decât de viaţa din spitale, de şcoli şi de drumuri? Cum se explică faptul că cele mai infecte posturi de televiziune domină topul audienţelor, în loc să fie sancţionate de public?
Din aceleaşi motive: indiferenţă, complicitate cu răul, un mod stricat de a ne purta prin lume. La doi ani de la tragedie, majoritatea mărturiilor post-Colectiv reclamă “indiferenţă totală” (vezi detalii în reportajul Pro-TV), starea de mortificare socială sub care abuzul de orice tip rămâne nescantionat astfel că o nouă tragedie devine nu doar din nou posibilă ci şi probabilă.
Din cele câteva sute de mii de români care au ieşit pe străzi în iarna lui 2017 împotriva ordonanţei 13, câteva zeci de mii vor fi ieşit după Colectiv, împotriva lui Ponta în 2014 sau mai devreme împotriva proiectului Roşia Montană. Dar mă tem că aceştia sunt cam toţi pe care se poate conta cu adevărat. Nu sunt două tabere relativ egale. N-au fost niciodată.
Vom fi, dimpotrivă, tot mai puţini. Cei care rămânem avem obligaţia să ne facem datoria până la capăt, dacă tot am rămas. Avem o mică datorie faţă de cei că Alexandra Furnea, să încercăm măcar să-i scoatem pe ceilalţi din indiferenţă, să-i ajutăm să înţeleagă. Chiar dacă nu se schimbă mare lucru, tot ar fi un pas.
