La moartea ultimului rege

A fost un rege slab sau o figură tragică a istoriei? Putea face mai multe pentru România înainte de abdicare, pe durata lungului său exil și după revenirea în țară? Compromisurile de la sfârșitul vieții șterg oare cu totul demnitatea cu care și-a dus crucea cel puțin o jumătate de veac? Câți dintre politicienii de azi s-ar fi comportat mai bine în vremuri atât de grele? Câți dintre noi sunt puși, într-o viață de om, în fața unor alegeri atât de dificile, uneori cu pistolul la tâmplă, alteori striviți de un val istoric în fața căruia până și un rege pare un om mărunt?
Greu de găsit azi tonul potrivit, justa măsură și echilibrul atunci când medităm asupra celui mai complicat secol din istorie care se suprapune cu viața ultimului rege al României. Cum nedrept mi se pare să judecăm un om atât de încercat după un singur episod, cum ar fi compromisul cu foștii lui călăi. Oricât de aspru vom judeca deciziile Regelui Mihai trecute sau recente, în fața noastră se desfășoară un destin tragic, de o nesfârșită tristețe.
A fost alungat de foarte tânăr de pe tron, când încă nu apucase să conducă, forțat să abdice sub amenințare și șantaj. Sigur, s-au găsit acum câțiva ani unii să țipe, deși n-au trăit o singură zi din viață în vremuri de război, că și-a trădat țara și a fost slugă la ruși (Istoria din biblioteca de port).
Ce a urmat după abdicare a fost o tragedie pentru un întreg popor, iar pentru Rege – o dramă personală. L-am revăzut rememorând, în interviul din 1994, momentul în care a realizat, după plecarea în exil, că jocurile erau deja făcute, România lăsată în mâinile rușilor, că tot blocul Răsăritean și că nimeni nu mai prea avea chef să-și complice viața cu un rege măturat de istorie în urma unor înțelegeri între Stalin și liderii Occidentali. Câtă deznădejde, câtă disperare trebuie să fi simțit atunci foarte tânărul Rege detronat, văzând cum se năruiește în jur orice speranță!
Impresionantă demnitatea în care și-a petrecut cei 42 de ani în exil, ducând o viață modestă. A lucrat că fermier, crescând găini, mecanic de avioane și broker pentru a-și câștiga traiul. Greu de imaginat ce era în sufletul Regelui făcând toate astea.
Organizarea unui guvern în exil a eșuat în 1948, dat fiind dezinteresul Occidentului și contextul general nefavorabil. Activitatea Regelui de dizident s-a limitat la intervenții destul de rare la Vocea Americii, Europa Liberă sau BBC. Putem astăzi să-i reproșăm Regelui că n-a fost mai activ împotriva comunismului după ce fusese abandonat de Occident imediat după momentul abdicării. Avea, totuși, de întreținut o familie cu cinci copii, iar în lumea liberă nu prea conta că în viața lui din România fusese Rege.
În fine, ultimul capitol din viața ultimului Rege al României pare chiar mai trist decât primul. Cât timp a reprezentat un simbol, câtă vreme ideea de monarhie a constituit un pericol grav pentru postcomuniștii lui Ion Iliescu, Regele Mihai a fost înjurat, terfelit și tratat ca un adevărat inamic al României. PDSR-ul lui Ion Iliescu, presa vremii și securiștii anilor ‘90, prin Vadim Tudor și România Mare, s-au ocupat cu demonizarea Regelui. Inutil de reluat aici insultele, minciunile și tratamentul umilitor la care a fost supus de regimul Iliescu. Ca un bun comunist, Ion Iliescu l-a proiectat în imaginarul postrevoluționar drept străinul care vrea să fure averea țării și să aducă moșierii. Și tot ca un veritabil bolșevic, Ion Iliescu l-a întors din drum, cu armata, la prima sa tentativă de a reveni în țară.
Unii spun că Regele Mihai a abdicat a doua oară în 2001, când s-a produs așa numita „reconciliere istorică“, acceptând mâna întinsă de Ion Iliescu. A făcut acest mare compromis cu foștii săi călăi din cauză că numai așa putea să-și recapete proprietățile înapoi? A realizat că doar împrumutând imaginea sa regimului avea o șansă să recupereze patrimoniul Casei Regale? Foarte probabil. A făcut-o și pentru o cauză mai nobilă, pentru România? Foarte posibil și asta, iar cele două nu se exclud. Vedem astăzi cum liderii europeni laudă rolul jucat de Casa Regală în ceea ce privește integrarea României în NATO și UE.
Marele compromis a fost începutul sfârșitului pentru Casa Regală ca simbol al speranței. Pe măsură ce bătrânul Rege a avansat în vârstă, principesa Margareta și Radu Duda au preluat rolul activ. Din păcate, n-am văzut în ultimii ani o Casă Regală implicată în asanarea spațiului public de politicieni corupți, în promovarea unor standarde de integritate înalte sau implicată câtuși de puțin în lupta împotriva corupției. Dimpotrivă, în 2008, presa nota prezența unor politicieni controversați la nunta de diamant a Regelui Mihai cu Regina Ana, printre care Ion Iliescu, Petre Roman și Dan Voiculescu.
Abia acum, când monarhia nu mai reprezintă vreun pericol pentru politicieni, când din blazonul strălucitor a rămas o cochilie goală, Regele Mihai este eroizat mai ales de cei care l-au demonizat în urmă cu câțiva ani. Sub blazonul prăfuit și pe alocuri pătat (rușinos momentul candidaturii eșuate a lui Radu Duda la președinția republicii în 2009, a treia abdicare?) defilează azi toți dușmanii Regelui din anii ‘90, toți securiștii și borfașii care vor să-și tragă un aer cât mai respectabil, maimuțărind valori, tradiții și simboluri.
Ultimele zile din viața Regelui sunt și mai dezolante, cu toate scandalurile de mahala izbucnite la căpătâiul său înainte să plece pentru totdeauna dintr-o lume care i-a luat aproape totul și i-a dat atât de puțin și tardiv înapoi. Dramatic sfârșit pentru un Rege cu un destin atât de tragic.