Am o prietenă care şi-a deschis recent o cofetărie cu fonduri obţinute printr-un proiect de start-up. O cheamă Andreea. Înainte de sărbătorile de iarnă, am prins-o în frenezia alergăturilor, zi de zi, NU după cadouri, ci după acte. De la tot felul de direcţii şi instituţii. Pentru tot felul de direcţii şi instituţii. Într-o zi, am auzit-o că vine veterinarul la cofetărie pentru un aviz. Veterinarul?! Ce caută veterinarul la o cofetărie? Am întrebat-o. Şi ea era la fel de zăpăcită de vestea că are nevoie de aviz de la veterinar pentru că foloseşte produse de origine animală, precum brânza sau laptele. De parcă ar fi muls vaca în camera din spate.
Avize peste avize, sute de lei daţi pentru fiecare dintre ele. Funcţionari publici care aşteptau să fie luaţi şi duşi cu maşina pentru a preleva probe de apă în sticle de apă plată din comerţ. Şi care îi transmiteau cu nonşalanţă la telefon să aibă două locuri libere în maşină.
Am văzut pe chipul prietenei mele preschimbarea unui om tânăr, entuziast şi optimist, muncitor şi ambiţios, într-un om covârşit de absurdul sistemului, care, în unele seri, ajunge acasă şi plânge. Prietena mea e o tipă tranşantă. S-ar fi revoltat, în mod normal, în faţa acestor mizerii întâmpinate la fiecare pas. Dar ştia că nu are nicio şansă de a mai pune pe picioare afacerea asta dacă se revolta. Pentru că este legată de acordul unor indivizi care profită la maximum de puterea pusă în mâinile lor de birocraţia statului român. De ţara dosarului cu şină.
În ţara dosarului cu şină, prietena mea a plătit în jur de 1.000 de lei pentru o autorizaţie care era valabilă, din ce ştia ea, un an. S-a întâmplat în decembrie. A aflat de la funcţionarii din primărie că, de fapt, e valabilă până la finalul anului. I-au spus asta DUPĂ ce a plătit. Şi, cum anul se sfârşea cam în două săptămâni, a plătit 1.000 de lei pentru câteva zile, pentru ca în ianuarie să fie nevoită să plătească din nou acea sumă, pentru anul 2020. Absurd. Şi revoltător că nimeni nu i-a pus în vedere acest absurd înainte să plătească 1.000 de lei practic degeaba, când ar fi putut să mai aştepte două săptămâni.
Peste tot în jur, oamenii aleargă ca nebunii în această ţară a dosarului cu şină. De la doamna din Constanţa trimisă într-o ruină să îşi caute singură actele pentru pensionare prin saci de hârtii lăsaţi de izbelişte, la profesorul de lângă mine obligat atâţia ani să facă tot felul de hârtii inutile cu programe şi planificări, de parcă planificările seci, forme fără fond, ar ajuta cu ceva copiii din clase.
Antreprenorii sunt ţinuţi pe loc şi descurajaţi să investească. Umblăm bezmetici după hârtii într-o lume în care alţii testează maşini fără şofer şi deschid afaceri în câteva zile. La ghişee, întâlnim adesea funcţionari care se cred dumnezei şi ne vorbesc de la înălţimi intangibile, ştiind că eşti legat de actul ăla nenorocit pe care nu îl poţi obţine fără a trece, mai întâi, pe la ei.
Sunt printre noi oameni cu vise şi curaj, care vor să clădească prin forţele proprii ceva. Şi, din cauza ţării dosarului cu şină, renunţă. Se amestecă în masa amorfă a resemnării sau a oboselii. Sau, dacă refuză să renunţe, îşi iau valiza şi pleacă.
O admir pe Andreea pentru că încă rămâne. Dar oare pentru cât timp?
