„Tu ce faci? Duci copilul la grădiniţă de săptămâna viitoare?”, „Te-ai hotărât ce faci cu grădiniţa?”, „Până la urmă, cum e la voi la şcoală?”. Aud astfel de întrebări zilnic. Unele îmi sunt direct adresate şi nu am răspunsuri pentru ele. Nu ştiu dacă îmi duc copilul la grădiniţă sau nu.
Îmi doresc ce e mai bine pentru el. Ştiu că îi e dor de colegi. Ştiu că are nevoie de grădiniţă, de socializare, de activităţile educative. Mi-a spus într-o dimineaţă: „Mami, dacă a venit toamna, înseamnă că începe grădiniţa, aşa e? Mi-e dor de grădi. Vreau să mă joc cu Anastasia”. Dar copilul meu are bunici care trebuie să îl ia de la grădiniţă. Şi riscurile implicate de mersul la şcoală sau la grădiniţă îi implică şi pe ei.
Ministerele se spală pe mâini spunându-ne… să ne spălăm pe mâini
În martie, fetiţa mea ştia că nu mai merge la grădiniţă din cauza coronavirusului. Tot el era de vină şi pentru că stăteam în casă mai tot timpul. Ajunsese să spună: „Of, nu mai trece odată coronavirusul ăsta!”. Are 4 ani şi jumătate.
Acum, lucrurile sunt mai dificile. Pentru că unii părinţi îşi vor duce copiii la şcoală şi la grădiniţă, altora le va fi teamă. Cei care aleg să îi mai ţină acasă vor fi întrebaţi de copiii lor: „De ce prietenii mei merg şi eu nu?”.
Copiii au nevoie de şcoală. Trebuie să meargă la şcoală, asta este indiscutabil. Dar condiţiile în care merg sunt cu totul altă poveste. După luni de epidemie în care autorităţile centrale nu au fost în stare să elaboreze planuri atente pentru redeschiderea şcolilor, decizia a fost plasată în mâinile şcolilor. Ministerele s-au spălat pe mâini aruncând un ordin în care ne spun… să ne spălăm pe mâini. Şi asta doar cu 10 zile înainte de reînceperea cursurilor.
Scenariul 1, nerealizabil şi în zonele unde se poate aplica
După ce am citit ordinul cu măsurile de organizare a activităţii din instituţiile de învăţământ emis de Ministerul Educaţiei şi Ministerul Sănătăţii rămân cu marea întrebare: cum se va asigura distanţarea de minimum 1 metru între copii? Alternativa este montarea unor separatoare – în situaţia în care asigurarea distanţei de 1 metru nu este posibilă.
Există şcoli în Dolj unde s-a vehiculat împărţirea elevilor în două grupe distincte, care ar veni la şcoală pe rând. Aici ar interveni problema normei didactice. Profesorii ar urma să aibă, practic, un număr de ore dublu. În alte şcoli, deşi sunt încadrate în scenariul verde, cu participarea tuturor elevilor în sălile de clasă, se ia în calcul mai degrabă scenariul galben, cu învăţământul hibrid. Jumătate din elevi vin la şcoală, jumătate participă la ore online.
Măsurile de distanţare sunt o problemă. În condiţiile în care în şcoala românească elevii stau, de regulă, câte doi în bancă, să schimbi mobilierul complet ca să înlocuieşti băncile de 2 locuri cu bănci individuale este imposibil, pentru că şcolile nu au bani şi nici timp acum, după ce Ministerele au stat până pe 4 septembrie să publice un Ordin care spune, de fapt: „Descurcaţi-vă!Noi închidem ochii. Dar deschidem şcolile.”
Să asiguri distanţa de un metru într-o clasă cu bănci de 2 locuri e imposibil cu participarea tuturor elevilor. Să asiguri distanţa de un metru într-o clasă cu 30 de elevi sau chiar mai mulţi pare iarăşi greu de crezut. Aşa că scenariul 1, al participării tuturor elevilor, dar cu respectarea distanţării fizice, pare foarte greu de aplicat la condiţiile din şcolile româneşti, chiar dacă localităţile se încadrează în acest scenariu.
Apoi, aştept cu nerăbdare să văd dacă epidemia Covid va aduce săpunul în şcoli. Căci eu, ca elev, nu am avut parte de el. Şi nici de hârtie igienică. În schimb, aveam parte semestrial de solicitarea fondului şcolii. Nici copilul meu nu are parte de săpun şi hârtie igienică decât dacă noi, părinţii, le plătim, odată cu caiete şi alte materiale didactice. Căci învăţământul e gratuit şi obligatoriu, dar gratuitatea lipseşte cu desăvârşire.
Purtaţi şi schimbaţi masca pe banii voştri
Şi apropo de gratuitate, aş vrea să înţeleg cum poate fi instituită obligativitatea măştilor de protecţie pentru copii şi cadre didactice în condiţiile în care ele nu le sunt furnizate de nimeni. Şi cum pot Ministerele să scrie în ordinul lor „Nu refolosi masca!” sau „Schimbă masca atunci când e umedă”, în condiţiile în care sunt copii ai căror părinţi nu au bani nici de un ghiozdan. Ori îşi imaginează stimaţii noştri aleşi că o familie cu venituri mici îşi permite să respecte întocmai regulile şi că are de unde să scoată lunar sute de lei pentru a cumpăra suficiente măşti ca să le ajungă şi copiilor care merg la şcoală, şi părinţilor care merg la serviciu, să le utilizeze ca la carte, purtându-le maxim 4 ore şi apoi aruncându-le frumuşel? Pentru o familie cu trei membri, aşa ceva ar însemna minim 2 măşti per membru de familie zilnic. 6 măşti ori 20 de zile lucrătoare/de şcoală înseamnă 120 măşti lunar. Cel puţin.
Trăim în continuare în ţara în care teoria sună bine, dar practica ne omoară. Dar închidem ochii şi dăm înainte, fie ce-o fi. Dar parcă mie nu îmi vine să închid ochii şi să trimit copilul la grădiniţă spunând: „Fie ce-o fi”.
