PSD cere în cadrul negocierilor cu PNL pentru formarea guvernului introducerea unei Taxe pe Lux.
Propunerea este interesantă și, în afara caracterului ei extrem de populist, are și elemente de strictă oportunitate în condițiile actuale de criză pandemică și economică. Trebuie însă remarcat că o astfel de taxare a determinat și determină nu doar controverse teoretice, dar și efecte nu întotdeauna bine înțelese și acceptate de către diferitele categorii și structuri sociale, conducând chiar la accentuarea unor tensiuni sociale.
Cred că este necesar ca înainte de a se lansa în spațiul public o discuție pe oportunitatea și eficacitatea acestei Taxe să prezentăm o serie de probleme și clarificări pe care le voi formula sub forma unor întrebări.
1. Ce orientări sau partide politice susțin în prezent Taxa pe Lux?
Istoria economică menționează existența unor forme ale taxei pe lux, denumită curent ”taxă sau impozit pe avere” încă de la 1640. Astfel, în 1640 colonia Massachusetts a impozitat toate formele de patrimoniu: bunurile imobiliare, ca și toate celelalte forme de bogăție: de la active financiare (acțiuni, obligațiuni, împrumuturi etc.) la animale, stocuri de bunuri, nave și bijuterii. În epoca modernă, mai ales după 1970, problema unui impozit pe avere/lux a apărut cu insistență în dezbaterile organizate în unele universități din Statele Unite de susținători ai necesității reanalizării și revalorificării doctrinei marxiste. (vezi: Cohen. G.A : ”Labour and Freedom. Themes from Marx” Oxford Clarendom Press 1988; Tarrif Fabien: ”La marxisme analitique, un oxymore?” CERAS-OMI.2002). Dezbateri asemănătoare au avut loc și în Franța. (vezi: Althusser. L.: ”Lire le Capital” La Decouverte 1996).
Apogeul susținerii acestei taxe apare însă în 2013 prin apariția lucrării lui Thomas Piketty ” Le Capital au XXI siecle” (Poche) în care se analizează cu metodologie marxistă problema marilor inegalități ale lumii contemporane. Pentru a atenua aceste inegalități, Piketty propune introducerea unui impozit global care poate îmbrăca forma taxei de avere/impozit pe lux. Considerat cel mai important teoretician economist al neomarxismului, Piketty reia această idee și în ultima sa lucrare ” Une breve histoire de l’egalité” (Seuil 2021.)
Un alt document neomarxist: Manifeste CADTM Comite pour l’abolition des dettes illegitimes ”ReCommons Europe pour un nouvel internationalisme des peuples en Europe” ( 2/04/2020) militează pentru introducerea acestei taxe. Ideea este prezentă și în programele unor partide considerate de orientare neomarxistă sau extremiste cum sunt Prodomos, Lega Nord și M5S.
2. Unde și cum se aplică taxa pe lux/avere?
Țările europene care au introdus un impozit pe avere sunt împărțite în 2 tipuri:
În Liechtenstein și Țările de Jos, acest impozit înlocuiește impozitele pe veniturile din capital;
În Norvegia, Elveția, Franța și Spania, acestea se adaugă la impozitele pe veniturile din capital.
Liechtenstein are o bază largă, cu o rată de 0,8%, ceea ce înlocuiește impozitarea veniturilor din capital ;Norvegia aplică o rată de 0,85% 4,5,6. Reședința principală este contabilizată în avere aproximativ o treime din valoarea sa; În Elveția, taxa este percepută de cantoane , contribuabilul are o sumă forfetară, definiția averii impozabile începe numai de la o anumită sumă.
Spania a desființat-o în 2008 de către socialiștii spanioli și apoi a fost repusă în funcție din 2011. Franța a avut mai multe impozite pe avere: Impozitul național de solidaritate în 1945, Impozitul pe averi mari din 1982 până în 1987 și Impozitul solidarității pe avere din 1989 până în 2017, cu o rată de 0,5% până la 1,50% din valoarea impozabilă netă și un prag de 1.300.000 de euro. Acesta a fost înlocuit cu impozitul pe averea imobiliară de către guvernul lui Édouard Philippe în 2017
În India, taxa acționează numai pe bunuri care nu produc venituri (vehicule, bijuterii, bunuri imobiliare neînchiriate etc.).
Argentina intenționează să introducă acest tip de taxă pentru a finanța măsurile anti-Covid .
Unele țări au avut acest tip de impozit, dar l-au abolit: Japonia în 1950, Italia în 1992, Austria în 1994, Irlanda în 1997, Danemarca în 1997, Germania în 1997, Luxemburg în 2006, Finlanda în 2006, Suedia, impozitul pe avere introdus în 1947, a dispărut în 2007, “pentru a promova investițiile și ocuparea forței de muncă”. Spania, a desființat-o la ianuarie 2008 și a restabilit-o temporar din cauza crizei bancare din 2011, Grecia, în 2009.
3. Avantaje și dezavantaje ale taxei pe lux/avere
(vezi: Brennan and Buchanan’s The Power to Tax: Analytical Foundations of a Fiscal Constitution,Cambridge University Press, 2008).
Ideea unui impozit pe avere este încă văzută de anumiți decidenți politici ca fiind viabilă, în ciuda semnalelor clare de avertizare și a consecințelor economice grave care au însoțit fiecare dintre locațiile sale.
Introducând această taxă, guvernul îi atacă pe cei mai bogați fără risc politic, deoarece reprezintă o mică parte din electorat.
Într-adevăr, sumele mari cheltuite de guverne în urma lock down-ului sever și pe scară largă din 2020 îi determină pe unii să solicite din nou un impozit pe avere.
Pentru a înțelege efectele unui impozit pe avere este mai întâi necesar să se înțeleagă diferența dintre venituri și active. Impozitul pe avere se calculează pe baza valorii estimate a portofoliului de active, chiar dacă aceste active nu generează în mod direct venituri, cum ar fi o reședință familială, de exemplu.
Dacă aceste persoane nu au venituri suficiente pentru a plăti impozitul, pot fi obligate să vândă active pentru a plăti autoritățile fiscale. Adesea, aceste active nu sunt lichide, ducând la vânzări sub valoarea de piață. De fapt, OCDE a identificat deficitul de lichidități ca fiind un obstacol frecvent în calea plății impozitului pe avere.
Acest impozit are un efect mai mare asupra veniturilor decât se anticipase. Să luăm exemplul unei gospodării pensionate cu o avere de 10 milioane de dolari care generează venituri anuale din investiții de 6%. Acestea sunt deja impozitate cu aproximativ 50% pe aceste venituri; sau mai mult în unele provincii.
Un impozit suplimentar pe avere de 3% ar elimina complet veniturile lor. Prin urmare, cheltuielile curente vor trebui să fie acoperite parțial prin vânzarea de active. Pe scurt, bazându-se pe economiile lor.
În anii următori, averea lor diminuată va produce venituri impozabile mai mici decât în anii precedenți, forțând această gospodărie să vândă din ce în ce mai multe active pentru a-și menține stilul de viață.
Desigur, multe gospodării bogate vor răspunde reconfigurându-și portofoliul de active sau relocalizându-și activele și pe ele însele în afara țării pentru a se proteja împotriva impozitelor.
Această taxă le va schimba, de asemenea, atitudinea față de economisire și consum. Dacă economiile investite sunt impozitate mai mult, vor prefera să consume și să doneze, accelerând astfel reducerea averii lor.
Noile întreprinderi – principala sursă de creare de locuri de muncă – vor fi lipsite de lichidități, în timp ce investitorii vor prefera companii mai consacrate care generează venituri, în detrimentul companiilor tinere și cu utilizare intensivă a investițiilor.
Chiar dacă guvernele subestimează inițial importanța migrației capitalului, experimentele eșuate sunt clare. În timp ce 12 țări europene au impozitat averea în 1990, opt dintre ele au eliminat această politică în 2017.
Țările care l-au păstrat și-au compensat efectele prin eliminarea impozitului pe succesiune (cum ar fi Elveția în 2004 și Norvegia în 2014), prin faptul că nu au de la început un impozit pe câștigurile de capital (cum ar fi Elveția) sau prin delegarea acestei competențe de impozitare (cum ar fi Spania, unde Madridul își stabilește propriul impozit pe avere la 0 %).
Impozitul pe avere este, de asemenea, mai dificil de colectat decât alte impozite. Când Austria și-a abrogat impozitul pe avere în 1994, a recunoscut un “cost administrativ ridicat asociat procesului de colectare a datelor”. De exemplu, valoarea acțiunilor la societăți ne cotate este dificil de evaluat.
Estimarea valorii anumitor bunuri – cum ar fi operele de artă, bijuteriile sau mobilierul rar – este obositoare atunci când prețul pieței nu este cunoscut. Evaluarea lor necesită o expertiză costisitoare, iar exercițiul de estimare rămâne subiectiv, susceptibil la manipulare și fraudă.
Gospodăriile bogate și educate au timp, avocați, contabili și experți pentru a se apăra împotriva a ceea ce pot percepe ca cereri arbitrare din partea autorităților fiscale. Costurile birocratice, în ceea ce privește resursele umane și financiare, sunt susceptibile de a fi cele mai mari per 1 dolar colectat – contribuind la demonstrarea faptului că veniturile colectate din aceste impozite nu se ridică niciodată la nivelul prognozat.
Impozitul pe avere în Europa a reprezentat un exod de 0,2% din PIB, cu un maxim de 1 % în Elveția.
Cu costurile ridicate și rezultatele mixte, ineficiența taxei este clară. În plus, există pierderi indirecte cauzate de exodul de capital.
Cazul francez este notoriu din cauza duratei experimentului cu impozitul pe avere și datorită studiilor de impact care au fost efectuate, atât de către guvern, cât și de către terți.
Având în vedere plecarea din țară a unei medii de 510 gospodării bogate pe an timp de 33 de ani, migrația capitalului a fost estimată la între 143 și 200 de miliarde de euro în mod constant din 2015. Acest lucru reprezintă pentru Franța o pierdere semnificativă a oportunităților de investiții, crearea de locuri de muncă și veniturile fiscale rezultate, precum și un câștig pentru țările care au primit acești migranți.
Pe măsură ce baza de impozitare se micșorează, contribuabilii trebuie să compenseze reducerea intrărilor fiscale cauzate de exodul de capital. Din perspectiva reducerii inegalităților, un impozit pe avere este contraproductiv.
Odată ce cei mai bogați s-au diminuat, noile taxe trebuie să compenseze deficitul creat de exod, iar acesta va trebui plătit de un număr mare de contribuabili.
Prof. univ. dr. Mircea Coşea
