*Acest articol ar putea fi un pamflet, dar, din păcate, nu este.
“Alo, domnu Jean? Am şi eu numărul de la o cunoştinţă, aţi rezolvat-o dumneavoastră cu o problemă, ştiţi la ce mă refer. Voiam să mă ajutați şi pe mine dacă puteţi. Că am înțeles că sunteţi om serios ”, spune doamna în bluză albastră, sprijinită de un baston, în timp ce se urcă în autobuz. După acest preambul în care pare că încearcă să păstreze discreţia, doamna cu baston se aşază pe scaunul din autobuz şi devine brusc directă. “Voiam să ştiu dacă mă puteţi ajuta şi pe mine cu o groapă. Dar să fie mai central, aşa, nu pe aleile laterale, şi cu mozaic, aşa…”.
Dialogul continuă timp de câteva staţii, timp în care sunt, fără să vreau, răpită de această discuţie telefonică plasată undeva între comedia neagră şi tragedia românului care nu se mai află la prima tinereţe. Opresc muzica din căşti.
“Ziceţi că sunt scumpe? Păi cât de scumpe? Daţi-mi şi mie un preţ! Mai mult de 4000 de euro? Mai mult?? Am înţeles… Da. Bine, domnu Jean, atunci mai vorbim…”, spune femeia şi încheie conversaţia.
Apoi i se adresează unei doamne de pe scaunul de lângă, cam de aceeaşi vârstă: “I-auzi, domnule, că 4000 de euro sunt gropile în celelalte cimitire, aici la Ungureni sunt ca la Bellu în Bucureşti, cică!
Şi vreau şi eu să fie cu mozaic de jur împrejur, nu să fie o spoială, să mai bag nu ştiu câţi bani în ea, că tot acolo ajung! Cu concesiunea, cu aranjarea… Da’ uite cum fac alţii bani! Se duc, le cumpără la hal de preţ şi uite la ce preţ le vând acum”, îşi varsă femeia oful.
Locuri de veci cu preţuri până la 30.000 de euro
La o simplă căutare pe site-urile de anunţuri, locurile de veci din Craiova se găsesc cu preţuri până la 10.000 de euro. Ceva mai ieftin totuşi faţă de cimitirul Bellu, adus în discuţie în dialogul de mai sus, unde preţurile urcă până la costurile unei garsoniere într-un oraş mai mic – 30.000 de euro. Aşadar, la tinereţe faci rate la bancă pentru o casă pe pământ, iar la bătrâneţe, când zici şi tu că răsufli uşurat, liber de credite, îţi dai seama că trebuie să te împrumuţi şi pentru o casă… de sub pământ.
Un semn că nu mai eşti chiar aşa de tânăr e când auzi tot mai des în jur discuţii privind locurile de veci. Dacă acum câţiva ani, la reuniunile de familie subiectele de discuţie se învârteau în jurul politicii, acum îşi fac tot mai mult loc preocupările privind “gropile” între cuscri, unchi, bunici, ucise din faşă de privirile tăioase ale celor mai tineri: “Vă găsirăţi şi voi subiect! Hai, gata, că aud copiii!”. Şi uneori discuţia continuă în şuşoteli, căci până nu e rezolvată treaba, “ăi bătrâni” stau cu grijă. Ia uite, X-ulescu a rezolvat! Şi iată motiv să te foieşti noaptea-n pat.
Moartea e pe bani
Ar fi de râs dacă am privi la tabloul ăsta uşor sinistru dintr-un fotoliu, pe ecranul televizorului, într-un serial de comedie neagră, numai că e purul adevăr şi e, de fapt, de plâns. Pensionarul român, care abia îşi duce zilele pe o pensie de nimic după zeci de ani de muncă, nu poate să trăiască decent, dar, mai rău decât atât, nu poate să moară decent. Pentru că şi ca să mori ai nevoie de bani. Mulţi.
Uneori mult mai mulţi decât în America, că până şi la New York găseşti suficiente oferte sub preţul celor din Craiova. Am căutat eu, din curiozitate.
Bătrânica şi paharul
În timp ce bătrânii noştri îşi strâng câte un leu amărât ca să poată fi îngropaţi cum se cuvine atunci când ceasul va hotărî, tinerii au tendinţa să îi judece pentru că nu se bucură de bătrâneţile lor şi că vorbesc prostii. Dar ei nu au, de fapt, această şansă. Orizonturile le sunt îngustate, de cele mai multe ori, de o ţară în care sunt trataţi drept o corvoadă. Şi mă îngrozeşte gândul că, oricât ne-am dori să fim altfel, vom ajunge şi noi, cândva, demni de milă.
Îmi vine în minte o scenă trăită în Murano, Italia, într-o dimineaţă oarecare, când oamenii ies să îşi savureze cafeaua împreună, de la cei mai tineri la cei mai în vârstă. Mă uit la masa din spatele cafenelei la o gaşcă veselă 60+ şi zâmbesc de dragul lor. Râd, vorbesc în gura mare, se simt bine împreună. Trăiesc.
Lângă noi se aşază o bătrânică de peste 70 de ani şi ne roagă, într-o italiană cu un accent pe care nu îl cunosc prea bine, să aruncăm o privire şi la geanta ei până se duce la bar. Se întoarce apoi cu două pahare de prosecco şi îmi mulţumeşte plină de viaţă pentru că mi-am îndeplinit misiunea. În timp ce eu aşteptam să îi vină camaradul de vorbă, femeia dă peste cap un pahar. Îmi mai spune ceva în dialectul acela pe care nu îl înţeleg suficient, dă peste cap şi al doilea pahar, ne salută, salută omul de la bar şi pleacă. Şi zic: Uite, asta bella vita. Să poţi să îţi începi dimineaţa cu două pahare de prosecco fără niciun motiv. Şi zâmbind.
