România nu va fi niciodată o țară că afară cât timp oamenii vor vorbi despre profesori ca despre o categorie care „nu produce, dar cere”, „bugetari care stau luni întregi în vacanță și cărora le plătim salariile din buzunar”. Deocamdată, este doar o țară în care profesorul este ostracizat pentru însăși natura profesiei sale, considerată, altfel, fundamentală în evoluția unei societăți. Iar o astfel de țară nu poate fi decât o țară de ipocriți, care arată cu degetul guvernanții pentru toți oamenii capabili care pleacă în afară, in timp ce îi scutură zdravăn pe cei care ar putea face, cu timpul, diferența, dacă li s-ar acorda cele necesare pentru a construi.
Am încercat să văd care sunt raționamentele celor care se declară împotriva profesorilor in cea mai mare luptă pentru demnitatea profesiei din ultimele decenii. Și am ajuns la următoarele:
1. Profesorii sacrifică elevii pentru salarii mai mari
Profesorii sunt învinuiţi că pun în pericol încheierea anului şcolar şi susţinerea examenelor naţionale. Cu toate acestea, greva a fost precedată de mai multe acţiuni de protest, dar guvernanţii nu au făcut nimic pentru a veni în întâmpinarea solicitărilor şi pentru a găsi soluţii care să ducă la evitarea crizei din învăţământ. În tot acest timp, au crescut salariile din administraţie, dar şi ale altor categorii profesionale, fără a se pune problema deficitului bugetar.
Aşadar, cine sacrifică elevii? Cei care au informat în prealabil despre intenţia de a intra în grevă şi au transmis clar doleanţele lor încă de acum câteva luni sau cei care nu au făcut nimic în tot acest timp, iar acum spun că nu se mai poate, pentru că au cheltuit banii?
Profesorii au, la rândul lor, copii afectaţi de această criză. Iar profesorii sunt cei care nu-şi vor lua salariile pentru că au intrat în grevă, în vreme ce guvernanţii stau confortabil în fotoliile „negociind” şi votand legi pentru pensii speciale şi pentru alte beneficii proprii.
2. Sistemul educaţional este căpuşat de profesori slab pregătiţi
Cu cât salariile sunt mai mici, cu atât calitatea angajaţilor va scădea. Oricâtă vocaţie ai avea, te vei gândi de două ori dacă pasiunea merită să îţi sacrifici viaţa și sănătatea psihică. Pentru că atunci când scoți bani din buzunar și pentru a face niste fotocopii, nu mai are rost sa discutam despre dotări cu care să-ti faci treaba. Nu, în învățământ trebuie să clădești cu mâinile goale. Așa că vei cumpăni dacă pasiunea îţi pune pâinea pe masă, îţi plăteşte ratele, îţi creşte copiii. Și uite așa se întâmplă că oamenii buni pleacă din sistem și din ţară. Puţinii oameni cu vocaţie care rămân nu mai vor să rabde. Le-a ajuns cuţitul la os. Nu poţi creşte calitatea educaţiei fără a începe cu salariile. Este primul pas. Altfel, te învârţi ca un hamster într-o roată din care nu poţi scăpa.
Cât despre politizarea educaţiei, aici ajungem deja la o boală sistemică. Întregul sector public este căpuşat de oameni incompetenţi. Este rezultatul unor ani întregi în care corupţia a măcinat România. Avem mult de muncă. Dar dacă nu motivăm oamenii buni să intre şi să rămână în sistem, nici nu vom avea parte de ei.
S-au tot vorbit despre beneficiile personale ale profesorilor, despre egoismul lor. Dar lista de solicitări include mult mai mult decât măririle salariale. Prevede, mai ales, acordarea a 6% din PIB educaţiei, care ar aduce după sine investiţii în sistem, condiţii mai bune pentru elevi, nu doar pentru profesori, şi creşterea, per total, a calităţii actului educaţional.
Şi profesorii mai vor ceva ce nu doar că nu li s-a dat (că tot a repetat Klaus Iohannis „au primit tot ce au cerut”, ci li s-a luat. Demnitatea. Modul execrabil în care a fost tratată problema de către guvernanţi nu doar că i-a făcut pe profesori să continue, ci i-a înverşunat împotriva celor care le cer socoteală, în timp ce îi tratează ca pe nişte indivizi aflaţi la coada societăţii.
Profesorii „îndrăznesc” să ceară nu doar decenţă, ci demnitatea care le-a fost călcată de-a dreptul în picioare.
3. Să crească salariile, dar în funcţie de performanţă
O serie de criterii de performanţă există deja în sistemul de învăţământ. Există grade didactice care se obţin în urma unor examene şi care nu pot fi obţinute în lipsa unor ani de experienţă. Definitivatul, gradul II şi gradul I ar putea fi primul punct de pornire în ceea ce priveşte măririle de salariu. În prezent, un profesor care obţine definitivatul primeşte câteva zeci de lei în plus. Cât să-şi cumpere un meniul al zilei. O dată, nu in fiecare zi. Profesorul care obţine gradul II mai primeşte circa 100 sau 150 lei. Gradul I vine tot cu o astfel de „mărire”. Aşadar, chiar dacă dai examene şi câştigi experienţă, mărirea este derizorie. De menţionat că gradele didactice trebuie date la o diferenţă de minim 2 ani, cu excepţia cazului în care obţii nota 10 şi poţi susţine celălalt examen de grad anul următor.
Să aduci în discuţie rezultatele elevilor când vorbeşti despre criteriile de performanţă este să compari mere cu pere. Rezultatele nu depind doar de profesor, ele sunt influenţate profund şi de mediul de învăţare. Un liceu cu profil tehnologic nu poate fi niciodată comparat cu un liceu teoretic sau un colegiu naţional când vorbim despre rezultatele elevilor. Dar asta nu face un profesor care a găsit post disponibil in mediul rural sau la un liceu slab cotat mai nepregătit sau mai nedemn decât unul de la un colegiu.
4. Profesorii muncesc 4 ore pe zi
Dacă există un argument mai infantil decât acesta, personal nu l-am găsit nicăieri. Profesorii nu muncesc doar patru ore pe zi, pentru că munca lor nu înseamnă doar ora petrecută la clasă, ci pregătirea lecţiilor, munca administrativă, corectarea lucrărilor, menţinerea dialogului cu părinţii şi copiii în afara şcolii şi multe alte lucruri care nu sunt luate în considerare de cei care, fie din neştiinţă, fie din nepăsare, fie din rea- voinţă îi cataloghează drept tăietori de frunze la câini.
Când însăşi natura profesiei devine ceva de arătat cu degetul – ei au vacanţe, au norma mai mică – deja ajungem la teatrul absurdului. Ce-ar fi să renunţăm la profesori, dacă nu ne place statutul lor? Chiar mai avem nevoie de şcoală?
De menţionat că profesorii merg la şcoală şi în vacanţe pentru diverse activităţi care nu implică elevii. Și nu România a inventat vacanțele, dar ar putea fi pioniera școlii fără vacanțe, dacă tot ne deranjează atât de tare.
5. Le-au crescut salariile, de ce continuă greva?
Cum spuneam la nr. 1, profesorii nu au solicitat doar creșterea salariilor, iar atitudinea mizerabilă a decidenților, în loc sa detensioneze situația, a fost ca o țigară fumată sfidător pe un munte de explozibil.
Profesorii NU AU ACCEPTAT până acum niciuna dintre propunerile guvernului. Faptul că acesta a emis OUG in ciuda refuzului sindicatelor este doar semnul unei conduceri surde și oarbe, care mizează pe politica pumnului in gură pentru a stopa o acțiune democratică, legală. De la minciuni precum „au primit ce au cerut” până la schimbarea regulilor in timpul jocului – vezi proiectul de modificare a regulamentului pentru încheierea mediilor – sau manipularea cifrelor pentru a descuraja profesorii greviști, toate acțiunile guvernului le-au demonstrat încă o dată profesorilor că nu se pot baza pe promisiunile unor mincinoși care i-au dus deja cu zăhărelul ani la rând.
O țară ca afară…
Personal, cred că „într-o țară că afară”, oamenii ar fi ieșit alături de profesori să ceară o Românie educată pornind de la o baza concreta, nu de la note de fundamentare și memorandumuri fără substanță. Dar noi nu suntem o țară ca afară. Suntem o țară în care procentul din PIB acordat educației ne situează, rușinos, sub India sau Mozambic. Așa că greva a durat ‘un pic mult’ și mai durează un pic.
„Dacă te târăști precum un vierme, nu te plânge că vei fi strivit”. Un mesaj care a fost și pe o pancartă. Immanuel Kant.
Citește și: Cra-Cra-Craiova, sub asaltul ciorilor
