Din primele zile de şcoală ale copilăriei mele, nu-mi amintesc decât băncuţa cu cărticele şi ceva dulce care ne aştepta în clasa aranjată drăguţ de învăţătoare. Probabil creierul, în procesul său continuu de autoigienizare, a renunţat la amintirile inutile privind discursurile directorilor, pe care puţini îl auzeau şi pe care şi mai puţini îl şi ascultau. Şi a renunţat şi la amintirile despre slujbele religioase ale căror semnificaţii mi-au scăpat întotdeauna.
Au trecut anii şi în curtea şcolii nimic nu s-a schimbat. Deschiderea de an presupune aceleaşi discursuri ţinute de directori, adesea alături de preot şi, acolo unde şcolile sunt “privilegiate”, şi de câte un reprezentant al administraţiei locale. Pentru că e mai mare mândria să te lauzi, ca director de unitate şcolară, că a venit primarul sau prefectul sau inspectorul general să livreze eternele mesaje, reambalate de la an la an, despre ce importantă este educaţia şi cum România va evolua odată cu generaţiile frumoase care vin. Discursuri care pentru elevi nu înseamnă nimic şi slujbe religioase care vin cu o aşteptare mai lungă şi priviri mai dese către ceas, în larma vivace a plictiselii comune.
Pe de altă parte, putem înţelege şi nevoia de a cere ajutor de la ceruri, că doar a face şcoală în ţara noastră nu-i deloc uşor, nici pentru elevi, nici pentru profesori. Simţi nevoia să ai parte de noroc şi de binecuvântarea Domnului ca să ieşi cu bine dintr-o astfel de aventură. Dar care Dumnezeu, al cui? Probabil asta se întreabă şi copiii musulmani ai căror părinţi asistau astăzi la slujba ortodoxă de la câteva școli din oraș.
Mă bucur totuşi că la unele grădiniţe începutul de an şcolar încă le este dedicat copiilor şi că micuţii sunt întâmpinaţi cu baloane colorate, uneori cu animatori, cântece şi bucurie autentică. Dar încă sunt excepţii de la “regulă”.
Nu am asistat până acum la nicio deschidere de an şcolar la şcolile gimnaziale sau la liceu unde, în faţa copiilor, să vină să vorbească un om care să le capteze atenţia. Care să îi cucerească şi să îi câştige prin mesajul său. Mi-ar fi plăcut să văd un tânăr absolvent al şcolii, poate, care să le vorbească “pe limba lor”. Să ştie că ei îl înţeleg pentru că şi el a fost acolo, în locul lor şi nu a uitat cum era. Să fie invitaţi oameni cu care să rezoneze un puşti şi de la care să şi aibă ceva de învăţat.
Sau să se renunţe, pur şi simplu, la discursuri. O deschidere de an şcolar la care copiii să fie întâmpinaţi cu un simplu mesaj de bun venit şi nu exploatată demagogic. La care politica şi religia să rămână deoparte, pentru că şcoala este o instituţie laică şi apolitică. Parcă…
S-a rostogolit zilele acestea pe Facebook un clip cu o deschidere de an şcolar de la un liceu din Republica Moldova, dacă nu mă înşel, unde profesorii au făcut un dans. Momentul a fost primit cu entuziasm de unii – iată, în sfârşit, renunţarea la monotonie şi demagogie, dar a fost supus de alţii diatribei – ce prostie, altul e rolul profesorilor, nu să fie măscărici.
Eu, una, aş prefera o şcoală în care profesorii să fie mai degrabă aşa, apropiaţi de elevii lor şi dezbăraţi de clişee rigide. Aş vrea să cred că voi simţi cândva că şcoala este locul unde elevii învaţă cum se zboară, nu cum se înfig picioarele în pământ. De unde să plece ştiind să îşi folosească libertatea înţelept, mai degrabă decât să îşi accepte limitele cu resemnare. Dar, mai important este ce ar prefera elevii. Un director care declamă un discurs sec, un primar urcat pe o bancă, să nu fie ratat de cineva? Un preot care sfinţeşte un loc ce ar trebui sfinţit de oamenii care îl fac să fie şcoală? Sau nişte profesori care au pregătit un moment pentru zâmbetul elevilor lor?
Citeşte şi: Misterul orelor condiţionate de dublă specializare: “Nu ne vom mai putea titulariza niciodată!”
