Suflul sistolic

Câţi dintre noi n-au scăpat de armată sau măcar de orele de sport din pricina unui suflu sistolic? Câtora li s-a interzis accesul în structurile armatei sau practicarea sportului de performanţă tot pentru că purtau acest diagnostic? Ce o cauzează, cât e de gravă şi, mai ales, care este tratamentul acestei boli?
Trebuie precizat de la început că suflul sistolic nu este o afecţiune propriu-zisă, ci doar un semn clinic care poate fi depistat la examinarea unui pacient. La majoritatea oamenilor, contracţia ritmică a inimii nu produce nici un zgomot care să poată fi decelat prin ascultarea cu stetoscopul. Există însă o multitudine de situaţii în care ejecţia sângelui din inimă în sistemul de artere produce un sunet caracteristic, numit în termeni medicali suflu. Pentru că este perceput în timpul contracţiei cardiace, denumită sistolă, acest sunet poartă numele de „suflu sistolic“.
De cele mai multe ori, cauza suflului sistolic este cât se poate de benignă: peretele toracic subţire al copiilor, tinerilor şi personelor slabe face ca zgomotul contracţiei cardiace, de obicei imperceptibil în cazul adulţilor, să fie auzit de medicul examinator; de aceea, mulţi dintre noi „au suferit“ de suflu sistolic în copilărie, dar au constatat cu surprindere că „s-au vindecat“ ulterior.
În alte cazuri, suflul se detectează pentru că sângele este ejectat din inimă cu viteză mai mare decât de obicei, cauza vitezei crescute a acestuia fiind una extracardiacă. Iar condiţiile cel mai des incriminate sunt: febra, anemia, hipertiroidia sau sarcina.
În fine, cauza cea mai gravă a suflului sistolic poate fi o boală cardiacă severă: existenţa unor comunicări anormale între cavităţile inimii, închiderea incompletă („insuficienţa“) sau îngustarea („stenoza“) unei valve cardiace. Astfel se explică teama pe care o generează în rândul medicilor prezenţa acestui semn clinic.
Sarcina de a diferenţia suflurile inocente de cele patologice nu este tocmai uşoară. Pentru aceasta este nevoie, în afara examenului clinic minuţios şi a discuţiei amănunţite cu pacientul, de efectuarea unei electrocardiograme şi a unei ecografii de cord – investigaţii devenite, din fericire, uzuale în ultimii ani.
În continuare, atitudinea terapeutică depinde de natura suflului: cele benigne vor fi ignorate şi se vor diminua odată cu înaintarea în vârstă sau creşterea ponderală, cele secundare unei boli extracardiace vor dispărea prin tratarea afecţiunii cauzatoare, iar acelea determinate de o maladie cardiacă necesită investigaţii şi tratament specific – putându-se ajunge uneori chiar la operaţii pe cord.