15% dintre adolescenţi suferă de depresie severă şi nu sunt diagnosticaţi, relevă studii recente în domeniu. Adolescenţa este vârsta la care depresia poate atinge un prag maxim, fiind asociată uneori cu atacuri de panică şi, în cele mai grave cazuri, cu gânduri suicidare.
Însă dezechilibrele apar, de cele mai multe ori, în copilăria mică şi se rostogolesc ani întregi. Din păcate, mulţi părinţi nu realizează ce se întâmplă, de fapt, cu copiii lor. Irina Gruia, psiholog şi psihoterapeut, explică de unde vine depresia, cum o putem identifica la copil şi adolescent şi cum putem lupta împotriva ei.
Din păcate, spune aceasta, în Craiova nu există o tradiţie în ceea ce priveşte acţiunile de educaţie şi conştientizare cu privire la depresie.
În spatele depresiei se află o disociere
Depresia este urmarea unei disocieri, explică psihoterapeutul. Copiii nu sunt suficient de înrădăcinaţi, de hrăniţi emoţional. Nu găsesc sens în viaţa lor, în viaţa exterioară, şi nu găsesc resurse nici în interiorul lor.
În primul rând, spune specialistul, oamenii din jur trebuie să fie atenţi la semnalele transmise: izolare, scădere în greutate, reacţii de agresivitate şi neadaptare. „Depresia ce înseamnă, de fapt? În interior mă simt mic, nesemnificativ, abandonat. Ca să pot proteja miezul acesta sensibil, atac primul“.
De aceea, mulţi adolescenţi care chiulesc, care vorbesc urât, care sunt agresivi, se simt, de fapt, izolaţi, explică specialistul. Poate fi semn al depresiei, al unei relaţii nesănătoase cu familia.
Dacă nu se creează ataşament, dacă nu există o relaţie apropiată de părinţi, lipsa acesteia devine un factor favorizant. „Când profesorul ţipă, de exemplu, adolescentul secretă cortizol, hormon de stres. E şi o chestiune chimică. Gândeşte-te, tu vezi un urs în pădure, se secretă cortizol. Dar dacă tu vezi acest urs zilnic acasă, când vine tatăl alcoolic, înseamnă că, în cazul tău, creierul s-a antrenat exponenţial cu acest hormon de stres, este învăţat cu acesta, şi asta face mai departe. Problema e că, învăţat fiind cu ursul de o viaţă, îţi vei alege un partener tot urs. Şi se rostogoleşte o problemă care pleacă din copilăria mică“, explică Irina Gruia.
Creativitatea scade anxietatea
Din păcate, copilul ajunge în mediul şcolar şi creativitatea sa nu este valorificată nici acolo. Iar creativitatea este unul dintre lucrurile care ne scot din depresie, subliniază psihoterapeutul.
Există o relaţie invers proporţională între anxietate şi creativitate. Cu cât creativitatea creşte, cu atât anxietatea scade. „Când tânărul este anxios, e recomandat să îi dai sarcini care să îi crească nivelul de creativitate. Sarcini de gândire, de conectare, de lucru în echipă, de competiţie sănătoasă.
Când anxietatea e mai mare decât creativitatea, apar atacurile de panică. Copilul nu mai ştie cum să folosească resursele şi ajunge la blocaj. E valabil şi la copiii de clasa a III-a. Apar durerile de burtă, senzaţia de vomă, diaree, somatizări. În gimnaziu, apar creşteri sau scăderi de greutate, apoi efectiv atacuri de panică: blocaj, tremur, transpiraţii în somn“.
Anxietatea poate îmbolnăvi organismul
Unul dintre riscurile anxietăţii îl reprezintă somatizarea. Corpul dezvoltă simptome ale unor boli în lipsa unei cauze medicale. Reacţia este adesea întâlnită la copii şi adolescenţi. „Am avut un caz cu o fată care îmi spunea: mama îmi vorbeşte frumos doar când sunt bolnavă. Corpul ce înţelege? Dacă vrei recompensa asta emoţională, îmbolnăveşte-te! Fata avea senzaţie de vomă, tahicardie, tot felul de probleme cărora medicii nu le găseau cauză“, povesteşte psihoterapeutul.
Nu era, însă, o disfuncţie medicală, ci una relaţională, care lăsa amprente în psihicul fetei. După trei ani de căutări, medicul de familie le-a sugerat părinţilor să meargă şi la psiholog. De multe ori, problema nu e la copil, ci la părinţi, şi trebuie să fii suficient de abil ca să ajungi la ei şi să îi faci să înţeleagă asta.
„Am cazuri de copii care nu mai pot vorbi, apare mutismul electiv. Decât acasă mai zic ceva. Motivul? Presiunea, cadre didactice terifiante… Lipsa de atenţie este cel mai grav lucru pentru dezvoltarea unui copil. Copilul mic căruia nu îi oferi atenţie începe să facă prostii ca să o capete. Adolescentul pe care nu îl valorizezi şi nu îl faci să se simtă înţeles, acceptat, să aibă libertatea lui, va ajunge la dezechilibru emoţional“, atenţionează psihoterapeutul Irina Gruia.
Copilul trebuie ascultat
Specialistul oferă şi un exemplu sugestiv. „De cele mai multe ori, când un adolescent vine de la şcoală, prima întrebare a unui părinte este despre ce a făcut la şcoală. E total greşit. Se va lovi, de multe ori, de un răspuns sec. Bine. Cum doar bine? Bine înseamnă, de fapt, că nu are disponibilitatea să povestească exact în acel moment. Trebuie creat un cadru. Prima dată, nevoia este a copilului, nu a şcolarului. Îi spunem copilului că ne bucurăm că îl vedem, îl îmbrăţişăm, îi zicem să mănânce, îi acordăm atenţie nevoii sale“.
În plus, adaugă aceasta, de multe ori, părinţii nu ascultă copilul, ci ascultă fapta. Dacă un copil spune că a fost lovit sau certat, părintele are tendinţa să întrebe despre circumstanţe, cine a făcut asta, cum s-a întâmplat. Însă, mai întâi, întrebările ar trebui să fie despre copil, despre cum s-a simţit el. Nu trebuie să ocolim emoţiile lui şi posibilele sale soluţii.
