La începutul diversificării, cea mai mare spaimă a părinţilor este pericolul de sufocare a copiilor cu alimentele. Pediatrul specialist Diana Belu explică, pentru GdS, cum gestionăm aceste temeri şi ce trebuie să facem în cazul în care copilul se îneacă. De asemenea, medicul vorbeşte şi despre importanţa masticaţiei şi despre situaţia în care copiii refuză mâncarea.
Copiii nu ajung la riscul de sufocare la fel de uşor ca adulţii
GdS: Mulţi părinţi sunt speriaţi de pericolul de înec al copilului cu alimente. Cum trecem peste această frică?
Pediatru Diana Belu: Cea mai mare teamă a părintelui este cea de înec cu alimentele. Mai întâi trebuie să diferenţiem între înecare şi sufocare. Înecarea (gag-ul) se întâmplă când mâncarea ajunge un pic prea în spate şi se declanşează reflexul de a o scoate, de a vărsa, deşi ea nu se află undeva jos, este doar în spatele gurii. Copilul reglează singur modul în care gestionează mâncarea. La copii, punctul de declanşare a acestui mecanism de apărare e mai aproape de buze decât de cerul gurii, astfel încât nu ajunge la un risc real de sufocare la fel de uşor ca un adult.
Un copil autodiversificat va scuipa mâncarea fără a avea o problemă după aceea, va zâmbi în continuare şi va fi bine dispus. Mama va fi cea speriată.
Riscul cel mai mare e să nu îţi dai seama de riscul de sufocare, să te afli cu spatele la copil, pentru că, în momentul în care căile aeriene sunt obtruate, copilul nu va putea scoate aerul nici pentru a vorbi sau pentru a ţipa. De aceea, e necesar să nu lăsăm copiii nesupravhegheaţi cu mâncarea în primele luni bune, 6-12 luni, inclusiv ulterior.
Care sunt manevrele în caz de sufocare cu mâncarea
GdS.: Ce facem, totuşi, când copilul se sufocă?
D.B.: Părinţii au tendinţa să ţină copilul cu picioarele în jos şi să îl zgâlţâie. Nu este varianta recomandată. Până într-un an, punem copilul în jos pe antebraţ, pe mâna dominantă, adică mâna care are mai mare putere să sprijine copilul, apoi să îl lovim între omoplaţi cu podul palmei de cinci ori. Lovitura trebuie să fie mai cu putere, ca să poţi scoate ceva de acolo. Se întoarce apoi pe mâna opusă, tot în jos, şi se apasă pe mijloc, la nivelul sternului, un pic mai jos de linia intermamelonară, tot de cinci ori. Se repetă până vine ambulanţa, dacă nu îşi revine.
Facem asta dacă vedem că nu respiră cum trebuie şi nu e nimic vizibil în gură, la care poţi ajunge ca să scoţi bucata respectivă. Şi dacă vezi bucata de mâncare, dacă nu eşti sigur că o poţi scoate, nu e suficient de mare ca să fie prinsă, mai bine nu încerci, pentru că există riscul să o împingi şi mai adânc.
Nu amânaţi introducerea mâncărurilor solide!
GdS: Cum influenţează această temere de înec diversificarea?
D.B.: Am întâlnit părinţi care la un an nu îi dădeau copilului să mestece decât banană, în rest cam toate erau pasate. Un an este deja târziu. Copiii pot ajunge şi la 4 ani sau 6 ani să mănânce doar alimente uşor de mestecat. Sunt semnale că, la momentul la care copilul ar fi învăţat să îşi folosească muşchii gurii şi limba corespunzător, nu a avut ocazia să exerseze. Până la vârsta de un an, e important ca un copil să se obişnuiască, de fapt, cu procesul, cu masticaţia.
GdS: Se spune că până la un an, mesele principale rămân, oricum, cele de lapte.
D.B.: E adevărat că abia după această vârstă mesele diversificate devin o sursă sustenabilă de nutrienţi. Până atunci, laptele matern sau formula este baza. Bineînţeles, există şi excepţii, copii care mănâncă bine din prima.
GdS: Ce se întâmplă, după un an, cu mesele de lapte?
D.B.: După un an, laptele formulă poate fi înlocuit cu laptele de vacă. Alăptarea, în schimb, e recomandată până la doi ani şi după, atâta timp cât mama poate continua relaxată. Conform unor studii, anticorpii din laptele matern cresc în concentraţie pe măsură ce copilul creşte ca vârstă. Nu e doar de confort, ci şi o protecţie reală pentru copil.
Cum gestionăm refuzul de a mânca
GdS: Ce facem când copilul refuză mâncarea?
D.B.: Ne înarmăm cu multă răbdare. Din păcate, nu se găseşte de vânzare la farmacie sau supermarket. Uneori, putem avea 20 de tentative până ca un copil să înceapă să primească un aliment. Poate copilul nu are nevoie de nutrienţii din alimentul respectiv, de aceea nu are predispoziţie pentru el. Se poate întâmpla şi la începutul diversificării, dar şi ulterior. Nu există reţetă a succesului.
Dacă un copil preferă doar câteva alimente şi sunt sănătoase, continuăm cu acelea şi încercăm să îl tentăm, în continuare, cu unele noi. Ca o recomandare, aş merge mult pe alimentele de sezon. Avem dragavei, măcriş, usturoi verde… Atenţie, însă, nu daţi copiilor frunzele direct. Nu sunt adecvate, pentru că prezintă risc de sufocare, pot să se lipească de cerul gurii. În schimb, pot fi mărunţite şi amestecate în preparate.
