Şcoli închise luni întregi, accesul în locurile de joacă blocat cu banda de poliţie, copii care se joacă în careuri dezolante, fără a intra în contact cu colegii. Copii care merg la grădiniţă şi nu pleacă de pe scaunul lor, unde fac activităţi cuminţi, cu interacţiunea redusă la minim. Copii cu măşti. Copii care vorbesc despre distanţa socială şi coronavirus ca nişte oameni mari. Adaptare, temeri, neînţelegere, frustrare. O copilărie zdruncinată din temelii de o pandemie care le fură cei mai frumoşi ani. Şi, lângă ei, părinţi care se împleticesc, de multe ori, în încercarea de a-i ajuta, lipsiţi de manualul de instrucţiuni pentru gestionarea unei astfel de situaţii.
Cum ajutăm un preşcolar să înţeleagă o lume pe care nici noi nu o mai înţelegem? Doiniţa Burcă, psihoterapeut, psiholog clinician în cadrul Spitalului de Neuropsihiatrie Copii, Craiova, ne dă câteva îndrumări, din experienţa sa cu astfel de cazuri din ultimul an, de la debutul pandemiei Covid.
GdS: La fel ca pentru cei mari – sau poate chiar mai mult – şi pentru cei mici ultimul an a fost unul în care au fost nevoiţi să se adapteze unui nou mod de a trăi. Cum a fost pentru copii acest an de pandemie, din perspectiva psihologului căruia părinţii şi prichindeii îi calcă pragul?
Psiholog Doiniţa Burcă: Am văzut în ultimul timp copii din grupa mijlocie şi din grupa mare trişti, frustraţi, care nu înţeleg ce se întâmplă. Eu le spun părinţilor, în primul rând, să le dea răgaz să se simtă trişti pentru că vor învăţa să treacă prin această tristeţe. Părintele poate doar să le asigure sprijinul, dar copiii trebuie să îşi trăiască singuri emoţiile şi experienţele.
Cu copilul trebuie să fii sincer şi să îi spui adevărul. Sigur, nu ca unui adult, dar să i-l spui sigur, scurt, nu cu multe cuvinte, pentru că el îşi extrage doar ce îi convine. Părinţii trebuie să informeze copiii, să discute cu ei despre Covid-19 şi despre rolul celor mici în protejarea propriei sănătăţi. Trebuie să le vorbească despre simptome ca să fie pregătiţi, să nu se sperie nejustificat în faţa acestei posibilităţi. Să ştie că aceste simptome pot fi tratate. Să le explice că boala este, în general, moderată, mai ales la copii. Trebuie să încurajăm copiii să spună dacă nu se simt bine sau dacă sunt îngrijoraţi cu privire la virus, ca să îi putem ajuta. Aşa, adulţii pot înţelege ce se întâmplă cu copiii şi de ce aceştia sunt neliniştiţi şi îngrijoraţi.
GdS: Care este primul pas care ar trebui făcut de părinte în gestionarea temerilor şi neliniştilor copiilor mici?
D. B.: După Covid, vin foarte mulţi copii la cabinet cu anxietate, nelinişte. Dar şi mai neliniştiţi sunt părinţii pentru că nu ştiu cum să gestioneze situaţia. Părinţii trebuie să îşi ajute copiii fără a le transmite anxietăţile lor. Să aibă această putere.
Părinţii trebuie să păstreze o rutină, o organizare. Copiii au nevoie de organizare. Trebuie să inventăm moduri noi de organizare. Eu le-aş recomanda insistent părinţilor să aibă grijă să existe un program al zilei, care să cuprindă timp de joacă, momentele când copilul poate să ţină legătura cu prietenii prin telefon, perioade fără echipamente electronice, fără gadget-uri, dar şi timp alocat pentru treburi gospodăreşti. Acest din urmă lucru este foarte important. Copilul trebuie să ajute la ce face bunica sau mama sau tata. Să se simtă implicat în treburile din casă.
Astfel, el se va simţi mai bine ştiind că ziua are o structură, reguli.
GdS: Cum facem copiii să fie deschişi în faţa acestor reguli?
D. B.: Ei simt regulile ca pe o protecţie, deşi îi enervează. Ele vin cu iubire, cu un sistem de siguranţă. La nivel inconştient, primesc asta. Iar în momentul când faci un set de reguli, incluzi şi lucrurile care le plac. Nu avem voie să mai mergem la şcoală pentru că riscăm să ne îmbolnăvim, dar uite ce putem face acasă. Nu ne vedem cu prietena ta Raisa, dar putem vorbi la telefon. Trebuie să venim imediat cu alternativa pozitivă.
Copiii trebuie să înţeleagă de ce e important să ne spălăm frecvent pe mâini, să nu ne atingem feţele, să păstrăm distanţa socială.
GdS: Cum sunt copiii care vin la dumneavoastră? Ce povestesc ei despre virus?
D. B.: Am întâlnit copii de 4-5-6 ani care au imprimată mental această distanţare socială. Şi îi întreb de ce e nevoie de ea, iar ei îmi spun “Păi ne gândim şi la cei din jurul nostru. Ne gândim, în primul rând, la noi, şi apoi ne gândim şi la cei din jurul nostru”. E puţin trist. Dar să sperăm că va trece şi asta.
Mi-aduc aminte de o fetiţă care se uita cu ochii mari, albaştri, la mine şi îmi spunea: “Trebuie să păstrăm distanţarea socială”. Şi am întrebat-o cum face asta. “Mă joc cu păpuşa cu care am venit de acasă, dorm cu ea, vorbesc cu ea, iar păpuşa mea vorbeşte cu celelalte jucării ale colegilor. Jucăriile noastre vorbesc între ele.” Acesta este un mod bun de interacţiune între copii deoarece îşi asumă un alt rol şi văd lucrurile din altă perspectivă. Şi atunci se dezvăluie mai uşor şi se expun pe ei înşişi prin aceste jucării.
Desenul, arta, decupajul sunt de asemenea activităţi foarte indicate, dar păpuşile, jucăriile îi ajută altfel, sunt cele de bază.
GdS: Când aţi observat că ajung părinţii la psiholog cu cei mici ? CE îi determină să facă acest lucru?
D. B.: Părinţii vin când nu se mai înţeleg cu copilul, când cel mic simte nevoia să se retragă, simte nevoia de izolare, de a fi lăsat singur. Reacţia de opoziţie. Spune des “Lasă-mă în pace!”. Spune foarte des “nu”. Pare să nu mai asculte. Atunci părinţii trebuie să încerce să intervină prin joacă. Să spună: “Mie, ca părinte, cred că mi-ar face bine să mă joc cu tine. Hai să ne jucăm împreună. Dacă vrei.” Şi atunci părintele trebuie să se aplece către copil, să coboare la nivelul său, la vârsta lui şi să se joace cu el 10 minute sau un sfert de oră. Acolo trebuie să rămână. Şi nu trebuie să rămână astfel toată ziua. Părintele care rămâne cu copilul toată ziua nu face decât să îl sufoce şi să îi transfere anxietăţile lui. Poţi să petreci mai puţin timp cu el, dar să fie de calitate. Copilul se hrăneşte toată ziua cu emoţiile, cu siguranţa, cu protecţia pe care i-a oferit-o acest timp bine valorificat.
Când se lasă seara şi toată lumea se adună acasă, ar fi important pentru copil să facă pereche cu mama sau cu tata şi să facă activităţi împreună. Eu cu mami pregătim cina, tu, tati, strângi farfuriile. Sau putem cere părerea copilului. Un alt fel de a-l implica. “Tu ce ai vrea să mâncăm diseară? Uite, eu aş zice să mâncăm asta, tu ce propui?”. E foarte important pentru copil să se simtă implicat.
