Medicul Gabriel Diaconu ne explică, într-o postare pe Facebook, ce se întamplă cu plamanii la persoanele infectate cu COVID-19. La 70% afectare a plămânului, fiecare respiraţie e împotriva unei pietre de moară, masca împinge aer ca un buldozer în cutia toracică, expirul e agonie.
”Bezna. Din începuturi atât de umile, spre un sfârșit atât de ticălos.
Fiecare organ al corpului uman are rolul lui, de la banala unghie până la ultimul tract, duct sau fundatură. Dar sunt câteva pe care le numim ”nobile”, și pe bună dreptate.
Habar n-avem ce e viața. O confundăm cu abilitatea de-a te mișca. Sau cu deprinderea de-a percepe împrejurimea. Dar, odată demult, suflarea omului era văzută ca sursa primordială, locul de început. Pneuma era denumirea sufletului. Căci nu i-a suflat Creatorul omului duh?
Poveștile sunt frumoase. Religiile le spun într-un fel. Știința, nu mai puțin spectaculoasă prin detaliu, descrie în schimb felul în care, de la o movilă de celule în pântecul mamei, embrionul crește, se dezvoltă, se diferențiază și devine om.
Această devenire e o muncă neîntreruptă, travaliul prin înmulțire a miliarde și miliarde de celule, care pe parcursul diviziunilor lor se specializează, își schimbă proprietățile, capătă legi noi și formează alianțe, unele de perioadă, altele care rămân stabile pe tot parcursul vieții.
Dezvoltarea plămânului, alături de cea a inimii, creierului, ficatului, rinichiului, și a intestinului, este printre cele mai spectaculoase.
Ia-ți un moment să contemplezi funcția lui. Folosind reguli fizice foarte clare, printr-o membrană inteligentă, plămânul execută două funcții egal importante: alimentează cu oxigen organismul, respectiv curăță sângele de dioxid de carbon (și – în anumite situații extreme, și alte substanțe).
Oxigenul pe care îl respirăm e veriga obligatorie în toate procesele noastre metabolice. Suntem creaturi ”aerobe”. Tot ce mâncăm. Tot ce bem. Tot ce consumăm, ca să poată fi convertit în energie, trece printr-un ciclu care conține oxigen. În absența lui, deja după 2 – 3 minute vor fi celule care mor, iar după 5 – 7 minute procesul de moarte al organismului poate deveni ireversibil. Nu degeaba spunem despre unele lucruri că ”avem nevoie de ele ca de aer”.
Plămânul se dezvoltă din intestinul primitiv al embrionului, dintr-un mugur care, treptat, va deosebi traheea, calea principală aeriferă, de esofag.
Din prima lună de sarcină, pe tot parcursul gravidiei, structura lui pereche va trece prin diverse stadii de nuanțare, de structurare. Ca un copac înmugurind, generații de bronhii se desprind, se despart (undeva la 25 – 30), din ce în ce mai mici, către capătul în formă de săculeț, unde spre sfârșitul primului trimestru de sarcină, începutul celui de-al doilea, încep să se formeze niște structuri numite alveole.
Alveolele sunt la început pustii, fără sens, după care încep să expansioneze ca mici baloane cu lichid, pline cu sucul vieții în care crește fătul. Apar respirații fetale, care spre a doua parte a sarcinii au chiar un ritm biologic aparte. Spre începutul ultimului trimestru fiecare alveolă începe să conțină o substanță anume, surfactant, a cărei proprietate uluitoare e că previne colabarea, prăbușirea alveolei la sfârșitul expirului, astfel încât să permită o nouă inspirație.
Nașterea.
Copilul e împins din uter prin tractul de naștere spre mediul exterior. E stors, la propriu, de fluide. Pieptul e strâns, plămânii sunt storși. Cordonul ombilical încă nu e tăiat, sânge cu aer continuă să alimenteze corpul. Contactul cu aerul declanșează un prim reflex, prima respirație. Și apoi primul expir, țipătul. Țipătul noului venit pe lume.
Fiecare respirație aduce oxigen în alveole, în preajma membranei capilare. Oxigenul traversează această membrană, se leagă de globulele roșii ale nou-născutului care, din culoarea alb-cenușie a vieții din uter, se colorează în roz – roșietic, se însuflețește la propriu. Înăuntru, în piept, pulmonii trag, primesc, expiră gazul care ne înconjoară.
La vârstă adultă suprafața de hematoză (de ventilație) desfășurată a plămânilor de adult e cât un teren de tenis. Avem sute de milioane de alveole la capătul a milioane de bronhii și bronșiole. Structura intimă a plămânului stă într-un un interstițiu, un spațiu protectiv. Întreg organul stă în intimitatea cavității toracice, și alunecă în lichid pleural, făcut de foița care-l înconjoară. Relația cu inima este de îngemănare, prin arterele și venele care unesc cele două organe a căror funcție intră în rezonanță. Plămânul își adaptează funcția pentru cord. Cordul își adaptează funcția pentru plămân.
Un sfârșit atât de ticălos
Nu e păcat, și un sfârșit atât de ticălos, când boala îl inundă. Când alveolele cad, una după alta. Când, prin inflamație și distrugere, câmpul de schimb de gaze tot scade, tot descrește, și asta forțează întreg corpul să tragă în van aer în piept, rămas captiv prin spații moarte.
În COVID, mai bine de-o treime din plămân dispare din funcție înainte să scadă saturația în oxigen. Lucrurile se complică atunci când pierzi peste 50%, o jumătate din capacitatea pulmonară. Medicii ajung să-ți pună mască, în flux crescut de oxigen pur, ca să-i dea restului o șansă. Dar apoi lucrurile progresează, și presiunea la care trebuie să livreze oxigenul trebuie să crească, pentru că alveolele se închid, trebuie deschise. Sunt ude, prăbușite, cu greu mai pot fi destinse. La 70% afectare a plămânului, fiecare respirație e împotriva unei pietre de moară, masca împinge aer ca un buldozer în cutia toracică, expirul e agonie. Abia s-a terminat, că alt val de oxigen e împins mecanic în piept.
La 85% afectare a plămânului, nu mai ai plămân.
Din începuturi atât de umile, spre un final atât de dureros. Lipsa oxigenului deja va fi afectat creier, inimă, ficat, rinichi. Noi nu realizăm, dar suntem fragili. Legați, prin plămân, de planeta asta albastră care ne rabdă. De la primul țipăt, prin toate cuvintele pe care le vom fi spus vreodată, toate cântecele, toate sudalmele, toate vorbele pe care le-am șoptit, ne folosim plămânii.
Dăm prima suflare, dar ne dăm ultima suflare.
E doar un mit că ultima oară răsufli. În fapt acea ultimă excursie a plămânului presupune o ultimă gură de aer care nu mai ajunge nicăieri. Dar ultimul expir e viața care iese din om, și nu se mai întoarce.
Astfel ne întoarcem în neființa din care am venit. Și tot ce-a fost frumos, tot ce-a fost splendid, tot ce-a însemnat muzica armoniei într-un corp de om se duce, tot ce a fost el redus la o amintire. Nu e păcat să iei în van, atât de ușor și arogant, lucruri atât de complicate, legături atât de puternice dar în același timp fragile, și să-ți irosești existența doar cât să dovedești că adevărul e unul, dar altul de al tău, și tu, nevrednică făptură, n-ai să rămâi acolo să afli c-ai greșit?”, a scris acesta pe pagina s-a de facebook.
