Din ce în ce mai mulţi părinţi îşi duc, în ultimii ani, copiii la psiholog sau psihoterapeut, din dorinţa de a se asigura, astfel, de echilibrul lor emoţional. Numai că terapia nu este o soluţie-minune pentru copii, în lipsa unor părinţi echilibraţi, la rândul lor.
Ana Dobre, psiholog şi psihoterapeut, spune că, în mod firesc, un copil nu ar trebui să fie trimis singur la terapie până la 10-12 ani, decât dacă el simte că are nevoie de ajutor pentru a depăşi anumite probleme pe care le conştientizează. Până atunci, terapia ar trebui centrată pe familie, iar uneori e suficient să meargă la psiholog doar părinţii, căci ei sunt principala influenţă şi sursa primară a comportamentului celui mic.
„Există o formă de terapie care tratează problemele de familie şi se numeşte “Terapie Sistemică de Cuplu, Copil si Familie”. Copilul este ca o floare care creşte într-o grădină şi, dacă nu o uzi şi nu e soare, ea va suferi. De regulă, pentru problemele care provin din familie, nici nu ai nevoie de mai mult de 2-3 şedinţe dacă oamenii înţeleg de unde vine totul. Primul pas este ca părintele să admită că există aceste probleme şi nu sunt doar ale copilului, ci ale mediului familial. Însă atunci când părintele nu vrea să vină împreună cu copilul sau fără el, nu vrea să recunoască aceste probleme şi deja blochează rezolvarea”, explică Ana Dobre.
Educaţia copiilor începe cu educaţia părinţilor
Psihologul se confruntă des cu părinţi care îşi aduc copiii la terapie fără să ia în calcul că problemele lor sunt cele care se răsfrâng, de fapt, asupra copilului. „Educaţia copiilor începe cu educaţia părinţilor. Punct. Nu vei avea un copil echilibrat psihic dacă tu ca părinte nu eşti echilibrat. Nu poţi să rezolvi problemele unui copil dacă familia nu vrea să vină la terapie. Şi de multe ori, nici nu ai nevoie să îl pe el aduci dacă este mic, pentru că lucrurile se rezolvă, de regulă, dacă vine familia. Însă adesea vine doar mama, alteori îl aduce un bunic sau o bunică. E o problemă pe care oamenii nu o înţeleg… Să duci copilul la psiholog, doar copilul, să consideri că problema este la el. Familia, locul unde el creşte, mediul este cel care influenţează cât de sănătos creşte un copil”, subliniază specialistul.
Cele mai frecvente greşeli pe care le fac părinţii
Una dintre cele mai întâlnite probleme în rândul copiilor este lipsa unui părinte din peisaj, spune Ana Dobre. „Când tatăl este plecat în străinătate la muncă apar anumite deficienţe. Legea, ordinea şi disciplina în familie fac parte din iubire, un copil nu poate să se simtă în siguranţă dacă nu are nişte reguli. Dacă mama este şi poliţistul bun şi poliţistul rău, nu o va lua în seamă. Ar trebui ca unul dintre părinţi să echilibreze balanţa impunând nişte limite. Şi această lipsă a tatălui din educaţia sa se va răsfrânge asupra viitorului acelui copil”.
Identificarea părintelui cu copilul este o altă eroare fundamentală, care îi face pe adulţi să îi protejeze exagerat pe cei mici. O atitudine ultra-protectoare poate afecta dezvoltarea psiho-socială a copilului şi îl poate transforma într-un adult inadaptat.
„Cele mai frecvente greşeli sunt la părinţii care au adunat, de-a lungul vieţii, frustrări şi vor să îi ferească pe copiii lor de ele. Şi ajung să îi ţină într-un glob de cristal, să îi protejeze de ceilalţi. Dar atunci copilul nu mai capătă el încredere în el însuşi, iar când se duce la şcoală şi este marginalizat, tu ca părinte ai vrea să te duci la şcoală şi să schimbi mediul, pentru că el suferă. La polul opus, sunt cei care îşi tratează copiii ca pe nişte adulţi, le explică lucruri de parcă ar fi un om mare, iar copiii aceştia nu îşi mai trăiesc inocenţa şi ajung să refuleze tot când ajung în mediul şcolar”, explică psihoterapeutul.
Problemele copilului, oglinda mediului
Specialistul povesteşte despre cazuri care evidenţiază foarte bine felul în care mediul în care copilul creşte îi influenţează manifestările. De exemplu, dacă un copil asistă la certuri în familie care rămân nerezolvate, el va dezvolta o teamă de conflict. Cearta poate fi sănătoasă într-o familie dacă se ajunge la o rezolvare, dar altfel poate crea o teamă de conflict care va afecta viitorul adult.
„A venit un copil care era foarte anxios şi dezvoltase tot felul de ticuri, dar bagajul său familial avea o mare importanţă, pentru că era un copil dus foarte des la concursuri. Când l-am întrebat cine crede ca ar trebui să mai facă terapie, a spus: „Mami, pentru că este prea îngrijorată şi tati, pentru că repetă mereu aceleaşi lucruri.” Apoi nu a mai venit niciunul, dar măcar au înţeles ceva. Părinţii mai duseseră copilul la terapie, dar „nu îl reparaseră”, pentru că problema nu era, de fapt, a lui.”
Ana Dobre a întâlnit foarte des şi mame care merg la terapie îngrijorate că nu se descurcă cu copilul şi care trebuie, de fapt, să se descurce, mai întâi, cu ele însele. „Când le spui să se pună pe ele pe primul loc şi să fie fericite, găsesc resurse şi soluţii şi pentru copil”, spune psihologul.
Un copil nu are forţa de a-şi schimba familia, chiar dacă se schimbă el însuşi
Terapia doar cu copilul aş recomanda-o la 10, 12 ani. Dar chiar şi atunci apar probleme pentru că acel copil se poate schimba, dar nu are suficientă forţă să îşi schimbe familia, iar familia îl va schimba pe el la loc, atenţionează specialistul.
„Mediul influenţează foarte mult. Trebuie foarte multă inteligenţă emoţională, determinare şi chiar şi şansă ca să poţi învinge tiparele şi să te sustragi acestei influenţe. Adolescenţa este o şansă de a schimba tiparele. Adolescenţii sunt răzvrătiţi, dar deja îi poţi învăţa să schimbe nişte lucruri, să gândească raţional. Însă e greu să ţii piept familiei. Am întâlnit cazuri de copii care au strâns bani şi au venit la terapie după 18 ani, când pot decide singuri, pentru că până la această vârstă trebuie să aibă acordul familiei. Am întâlnit şi părinţi care şi-au trimis copiii şi când copiii au început să se schimbe, nu i-au mai lăsat pentru că părinţii nu voiau să se schimbe, la rândul lor”, mărturiseşte Ana Dobre.
Cel puţin un an de armonie în cuplu înainte de a face un copil
Pentru un copil echilibrat emoţional şi social, un cuplu ar trebui să aibă o relaţie echilibrată. „Toate frustrările ies la suprafaţă la primul copil. Ba chiar, sunt oameni care nu se înţeleg bine şi se gândesc să facă un copil, ca la o soluţie. Nu. Trebuie să stea o vreme împreună, să creeze un echilibru. Şi căsătoria în sine e o piatră de încercare, pentru că vin mulţi oameni şi spun că după căsătorie au început să nu se mai înţeleagă, pentru că şi-au schimbat aşteptările, au început să le crească pretenţiile. Şi atunci, e mai bine poate să te căsătoreşti mai întâi, să îţi laşi timp pentru a ajunge la echilibru”, spune psihoterapeutul.
„Copilul este cea mai mare provocare într-un cuplu. Şi de aceea e bine ca el să apară pe fondul unui echilibru, pentru că oricum acel echilibru va fi tulburat de acest copil. Dacă un copil apare deja pe fondul unui dezechilibru, va fi foarte greu să îl creşti într-un mediu echilibrat. Dacă nu găseşti un an măcar în care cei doi să fi fost fericiţi în cuplu, mai ales înainte de copil, sunt slabe şanse să îi poţi face să se înţeleagă. Trebuie să avem înainte de căsătorie, înainte de copil, măcar un an în care am stat împreună şi am convieţuit în armonie”, e de părere specialistul.
