Războiul din Ucraina nu se oprește la granițele acestei ţări. Ana Benali, psihoterapeut şi consilier psihologic, avertizează că trauma este resimțită de fiecare dintre noi, iar solidaritatea pe care românii o arată este un mod prin care încercăm să dovedim și să ne dovedim că răul nu poate învinge.
Solidaritatea ne dă trăirea că răul poate fi contrabalansat de bine
Războiul din Ucraina vine după o perioadă lungă de pandemie, care ne-a “consumat” resurse psihologice și nu am avut suficient răgaz ca să ne liniștim trăirile. Totodată, știrile activează în noi trăirea de nedreptate și furia, dar și aceste emoții sunt trăite în mod particular de fiecare dintre noi, în funcție de experiența de viață, este de părere Ana Benali, psihoterapeut în cadrul Centrului Medical Bellanima.
”Războiul este o traumă complexă, o traumă a comunității. Fie că suntem prinși în mijlocul lui, fie că asistăm neputincioși la el, în timp ce rudele și prietenii ne sunt prinși acolo, este o traumă colectivă. Totodată, cred că solidaritatea de care românii dau dovadă de două săptămâni ne ajută pe noi, cei care nu suntem implicați direct în război, să simțim că putem avea o contribuție în viața victimelor și astfel să ne reducem propriile trăiri de nedreptate și neputință. Fie că este vorba despre victimele directe, fie că este vorba despre martorii acestui război, toți am fost cumva atinși de aceste evenimente în trăiri profund umane precum neputința, nedreptatea sau frica. Acțiunile de solidaritate ne dau trăirea că răul poate fi contrabalansat de bine, că acolo unde există agresori, există și salvatori, nu doar victime”, explică psihoterapeutul.
Ştirile ar trebui urmărite periodic, nu continuu
Totodată, specialistul atrage atenția asupra faptului că știrile ne fac să ne simțim mai mult parte din acest război și, drept urmare, și trăirile noastre pot fi mai intense. În funcție de particularitățile noastre de personalitate, vom fi mai mult sau mai puțin anxioși, dar în mod sigur vom avea anxietate cu privire la viitor. Anxietatea anticipatorie este mai puternică decât anxietatea din momentul confruntării cu evenimentul și tocmai această anxietate anticipatorie ne poate face să punem la punct planuri concrete de acțiune în cazul în care pericolul ajunge la noi, adică în situația în care am putea intra în război sau am fi impactati de un atac nuclear.
”Sugestia noastră este aceea de a urmări știrile, dar nu în mod continuu, ci periodic. De asemenea, este important ca sursa să fie una de încredere, care să prezinte evenimente reale într-un mod obiectiv. Totodată, sugerăm să fie păstrate rutinele de până acum și contactul social, ca să ne putem ventila emoțiile”, adaugă Ana Benali
Trauma războiului implică o ruptură în psihicul persoanei
Este foarte important de observat că un război afectează oamenii în nevoile lor primare: nevoia de adăpost, de hrană, de căldură și acest lucru înseamnă o destabilizare a persoanei.
Există anumite faze ale procesului traumatic, pe care cei implicați le traversează, astfel că reacțiile lor pot fi diferite, de la o persoană la cealaltă, iar uneori chiar de neînțeles pentru cei din jur. ”Cu siguranță, persoanele prinse în mijlocul unui război au anumite trăiri și reacții. Printre cele mai semnificative emoții, menționăm neputința de a găsi soluții, durerea, frica intensă și vulnerabilitatea. Toate aceste trăiri capătă, în cazul unui război, o intensitate traumatică. O traumă precum cea a unui război implică o “ruptură” în psihicul persoanei tocmai din cauza acestei discrepanțe dintre împrejurările agresive și posibilitățile personale, și conduce la o deteriorare de lungă durată a vitalității persoanei, a identității sale și a capacităților de autoreglare de care dispune”, declară Ana Benali.
Gradul de afectare al copiilor e influenţat de atitudinea părinţilor
Gradul de afectare al copiilor, în special al celor mici, este influențat în mare măsură de modul în care părinții lor își gestionează trăirile și acțiunile. Comportamentele anxioase sau panica ajung la copii nemijlocit, iar aceștia pot avea, la rândul lor, comportamente anxioase, plâns facil sau coșmaruri, consideră specialistul. ”Este greu pentru un copil să știe că tatăl sau bunicul rămân în țară pentru a lupta într-un război, mai ales că după vârsta de 4-5 ani copiii înțeleg fenomenul morții. Este foarte important cum le prezentăm copiilor informațiile legate de război și cum le interpretam noi înșine, ca filtru al realității lor”, accentuează Ana Benali.
În ceea ce privește adolescenții, aceștia retrăiesc viziunea părinților, dar trec și prin filtrul gândirii lor și se raportează la sursele proprii de informare. Pentru ei, este important să existe un cadru deschis înspre discuții cu părintele și un cadru de securitate, în care să poată să își exprime temerile și emoțiile.
De partea cealaltă, adultii trăiesc emoțiile în funcție de structura lor psihică, de experiențele de viață și de gradul de reziliență pe care îl au, astfel că pot fi mai ancoraţi în acțiune și în realitate sau mai puțin centraţi pe soluții și resurse. Bătrânii, în schimb, pentru că sunt la o vârsta la care gradul de putință este redus și flexibilitatea de a face schimbări este mai scăzută, pot trăi multă neputință și frică, dar posibil și un anumit grad de resemnare pentru sine și teama pentru cei mai tineri din familie.
Războiul traumatizează şi agresorii
Specialistul atrage atenția asupra faptului că un război traumatizează deopotrivă victimele (civili sau militari ai țării invadate), cât și agresorii (în acest caz, militarii care fac parte din armata atacatoare).
”Războiul pune față în față viața și moartea, putința și neputința, frica și furia și, până la urmă, atât militarii, cât și civilii sunt oameni care trăiesc la fel aceste emoții, chiar dacă au comportamente diferite. În ambele cazuri cred că pot apărea simțul datoriei și nevoia de siguranță, alături de necesitatea împlinirii nevoilor primare”, explică Benali. Totodată, este afectat nivelul de energie al civililor și militarilor. Astfel, în cazul victimelor, există trăiri emoționale intense, ca furia sau frica, și neputința de a opri răul care se întâmplă. Agresorii, respectiv militarii din armata atacatoare, simt și ei neputința de a repara răul făcut, sentimentul de vină și rușine.
