În ultimele două săptămâni, o femeie şi un bărbat au decis ca, împreună cu propria viaţă, să ia cu ei şi viaţa propriilor copii. Patru copii din două familii diferite au sfârşit ucişi chiar de părinţi. Este cazul extrem în care tulburările psihice şi lipsa de sprijin adecvat transformă un văl de întuneric într-o tragedie fără margini. Dar cazuri în care copilul victima propriilor părinţi sunt mult mai multe.
De cele mai multe ori, copilul cade pradă unui proces de alienare parentală, adică ajunge să fie manipulat psihologic pentru a fi îndepărtat de unul dintre părinţi, chiar şi în familii aparent normale şi echilibrate. Psihologul Ana Dobre explică situaţiile în care copilul ajunge să fie un obiect al răzbunării chiar în familie, de la cele mai frecvente, adesea neconştientizate de către părinţi, până la cele mai cutremurătoare cazuri.
„Sunt situaţii destul de frecvente în care un părinte nu se implică la fel de mult în creşterea şi educaţia copilului, iar celălalt este mai iubit, are un nivel de apropiere mai mare. Astfel, cel mai puţin implicat va tinde să îl atragă pe copil de partea lui cumpărându-i diverse lucruri sau făcându-i pe plac”, spune Ana Dobre.
Perspectiva patriarhală şi riscurile ei
În mod tradiţional, mama este cea care se ocupă cel mai mult de educaţia copilului. Sistemul patriarhal, în care tatăl este cel care furnizează banii, dar stă mai mult plecat, încă încarcerează mentalitatea multora. Dar această perspectivă atrage după sine riscul dezechilibrelor.
„Tatăl ar trebui să impună limite, reguli, dar nu o mai face pentru că nu are timp să se implice și, fiind absent mai mult, îi e teamă că, făcând asta, copiii nu îl vor mai iubi. Și atunci el vine de multe ori împotriva mamei, ci nu în întâmpinarea ei. Practic, afectează procesul educațional pentru a se face plăcut și o transformă pe mamă în țap ispășitor”, explică specialistul. „Sunt multe cazuri de părinți foarte instabili emoțional, care îi mituiesc pe copii, le iau apărarea când nu e cazul, le iau cadouri, pentru a-i câştiga de partea lor”.
Copilul, principala victimă în relaţiile toxice
Cu toate că societatea s-a schimbat, iar separarea de partener, care era văzută drept tabu în urmă cu două-trei generaţii, nu te mai transformă într-un proscris, multe persoane rămân captive în relaţii toxice, din motive diverse. În astfel de relaţii, unul dintre părinţi, de regulă tatăl, poate avea o tulburare narcisică, spune Ana Dobre, fiind preocupat de un singur lucru. De obicei, să facă bani:
“Un astfel de partener nu suportă sursele de anxietate sau stresul în mediul casnic, începe să țipe imediat la copii și la soție, creând un climat al terorii. Mama se simte, de multe ori, captivă în această formulă, din cauza dependenței financiare. Mulţi dintre aceşti bărbaţi sunt perverși narcisici. Adică, pe lângă doza mare de narcisism, nici nu pot să își conțină emoțiile. Cum simt ceva care nu le convine, își pierd controlul și îi învinovățesc pe ceilalți. Copilul devine o victimă colaterală”.
“Lucrurile nu se întâmplă peste noapte”
În cazul în care părintele ajunge să îi facă rău propriului copil pentru a se răzbuna pe partener, deja nu mai vorbim de sănătate mentală, transmite psihologul.
“E dificil să judecăm, însă aici e vorba de oameni care nu au declic peste noapte, ei au trăit un timp îndelungat într-o depresie, într-un dezechilibru mental, au avut idei, gânduri. Când ajung să facă rău copilului, până la cazurile extreme, aceşti părinţi deja trăiesc pe pilot automat, nu mai realizează ce fac. Iar dacă vrei să îţi omori copiii ca să îți pedepsești partenerul, aici nu mai e vorba de nimic altceva decât de nebunie. În acest caz, nu putem şti ce a fost în mintea acelei persoane. Putem doar să speculăm”, adaugă Ana Dobre.
„Intri într-o opacitate a minţii şi nu mai vezi lucrurile decât în felul tău”
Psihologul povesteşte că s-a confruntat odată cu cazul unei mame care i-a mărturisit că s-a gândit să se sinucidă şi să îşi omoare şi copiii. În delirul său mental, femeia credea că le-ar face un bine:
„Am ţinut, la un moment dat o linie telefonică pentru consiliere psihologică şi a sunat atunci o mamă cu doi copii, care trăia în condiții cumplite cu un fost partener de care depindea financiar și de care nu se putea rupe. Bărbatul o abuza fizic și copiii asistau la lucruri îngrozitoare. Femeia nu avea la cine să apeleze și mi-a mărturisit că s-a gândit să se sinucidă și să își omoare și copiii. Care era explicația sa? Că nu poate să își lase copiii singuri pe lume. Dacă ea nu mai este, cine o să aibă grijă de ei?”.
Psihologul a reuşit să o facă să înţeleagă, într-o discuţie de 20 de minute, că există opțiuni, chiar dacă acei copii ar rămâne fără ea, și că nu are dreptul să le ia viața. Ana Dobre susţine că “în astfel de situaţii, intri într-o opacitate a minții, nu mai vezi altfel lucrurile, decât în felul tău. Mintea ți se îngustează și ai impresia că dacă ți-ai lăsa copiii singuri le-ai face un mare rău. Această femeie nu avea nici cu cine să vorbească. Iată cum lipsa unui om cu care să vorbim ne aduce în situații absolut teribile, în care poate că altfel nu am ajunge. Rațiunea ne este întunecată. Un caz particular nu poate fi explicat printr-o simplă teorie. Sunt oameni disperați care cred că nu îi aude, nu îi vede, nu îi înțelege nimeni. Și sunt oameni care au trăit mult timp așa”.
