SUA sint decise sa riposteze dupa atentatele de marti, dar nu este clar inca daca vor face acest lucru declarind stare de razboi sau folosind alta cale legislativa care permite trimiterea de trupe sau o actiune militara indreptata asupra unui actor international care este sau nu stat. Orice situatie care presupune trimiterea de trupe pentru rezolvarea unei situatii conflictuale, fie ca este vorba sau nu despre stare de razboi, necesita solicitarea presedintelui SUA catre Congres, care trebuie sa aprobe acest fapt. Totodata, starea de razboi se declara de Congres, conform prevederilor Constitutiei, la solicitarea presedintelui. Dar Congresul poate aproba actiuni militare si in alte situatii, existind prevedere legislativa in acest sens. Hotarirea de a trimite trupe este reglementata printr-un act normativ destul de recent: Rezolutia Puterilor de Razboi (War Powers Resolution), adoptata de Congres in 1973, dupa interventia brutala a Garzii Nationale (decisa de presedintele Nixon) asupra studentilor de la Universitatea Kent. Aceasta rezolutie stabileste ca presedintele si Congresul decid asupra unei operatiuni militare in interiorul sau in afara SUA si ca presedintele poate trimite trupe in trei situatii: 1. Declaratie de razboi; 2. Autorizatie statutara specifica; 3. Urgenta la nivel national ca urmare a unui atac asupra SUA, a teritoriilor sau a posesiunilor sale sau a fortelor sale armate. Decizia de a declara razboi sau de a initia o interventie militara este strins legata de prima si cea mai importanta prerogativa a presedintelui SUA, cea de comandant al fortelor armate, de unde deriva si puterea sa de a trimite trupe peste hotare. Conform Constitutiei, aceasta nu este o putere discretionara. Presedintele SUA are doar initiativa, dar, pentru a dispune trimiterea efectiva a trupelor, are nevoie de aprobarea Congresului. In calitate de comandant al fortelor armate, conform Constitutiei, presedintele este comandantul trupelor de uscat, de aviatie si al Marinei Americane. Desi exista mai multe opinii, chiar divergente, istoricii sint de acord cu faptul ca aceasta prevedere constitutionala reprezinta una dintre cele mai importante prerogative prezidentiale. Cu toate ca, din punct de vedere constitutional, Congresul are dreptul sa declare razboi, (folosind pina acum acest prilej pentru a declara cinci razboaie: razboiul din 1912, razboiul cu Mexicul, razboiul cu Spania, primul razboi mondial si al doilea razboi mondial), SUA au fost implicate in mai multe conflicte regionale, desi nu se aflau in stare de razboi cu statele implicate. Aceasta situatie se defineste ca o interventie militara, iar exemplele sint decizia presedintelui McKinley de a trimite trupe pentru inabusirea Rascoalei Boxerilor din China (1908), deciziile presedintelui Woodrow Wilson de a trimite puscasii marini (de atunci dateaza expresia „send the Marines“) pentru a interveni in unele state din Marea Caraibelor (1912), decizia presedintelui Truman de a sprijini cu trupe rezistenta armata din Coreea (1950), ca si debarcarile puscasilor marini in Liban (1958), decisa de presedintele Eisenhower, interventia din Republica Dominicana decisa de presedintele Johnson in 1964, interventia din Grenada, din 1983, din timpul mandatului Reagan si chiar incercarea nereusita, initiata de presedintele Carter, de a recupera ostaticii americani din Iran, in 1980.
In linii mari, toate aceste interventii corespund unor doctrine de politica externa, unele din ele adinc legate de realitatile lumii bipolare si ale Razboiului Rece. Implicarea militara a SUA in Vietnam, din 1950 pina in 1976, si interventia din Somalia (1993) sint o ilustrare a acestei puteri prezidentiale. La fel sint si deciziile de a impune embargouri sau blocade unor state ca Vietnam, Cambodgia sau Cuba. Aceasta putere a presedintelui american, coroborata cu faptul ca in procesul de decizie politica din SUA regula precedentului joaca un rol important, a produs trei consecinte majore, derivate din aceasta prima putere a presedintelui SUA: – in primul rind, presedintele poate lua decizii care duc inevitabil la crearea unor situatii conflictuale, chiar la folosirea fortei. De exemplu, blocada navala decisa de Kennedy in 1962, pentru a opri sosirea mai multor rachete sovietice in Cuba a dus la escaladarea tensiunii intre SUA si URSS – o data ce SUA s-au angajat intr-o campanie militara, presedintele devine principalul strateg al campaniei internationale. In 1944, influentat de generalul Eisenhower, Truman a decis debarcarea in Normandia, contrar teoriei aliate, expuse de Chruchill, potrivit caruia trebuia lovit in „pintecele moale“ al Europei ocupate, in Balcani. – numai o decizie prezidentiala pune capat interventiei. Este cazul campaniei aliate din Golf, incepute in ianuarie 1991 si terminate in februarie acelasi an.
Presedintele SUA este cel care declara starea de razboi
ȘTIRI VIDEO GdS
Ultimele stiri
Toate
- Toate
- Administratie
- Admitere
- Advertoriale
- Afaceri de succes
- Agricultura
- Auto
- Autostrada Olteniei
- Bacalaureat
- Bancuri
- Bani & Afaceri
- Bani Europeni
- Baschet
- Black Friday
- Casa si gradina
- Cultura
- Diete si fitness
- Dolj
- Educatie
- Europa
- Eveniment
- Featured
- Finante
- Fotbal
- Gadgets
- Gaming
- Gazeta mea
- Gorj
- Handbal
- Horoscop
- Imobiliare
- International
- Interviu
- Investigatii
- IT&C
- Local
- Magazin
- Mama si copilul
- Medicina
- Mehedinţi
- Mobile
- National
- Olt
- Oltenia Business
- Opinii
- Politica
- Publireportaj
- Razboi Ucraina
- Retete culinare
- Sanatate
- Sport
- Stiri mondene
- Tehnologie
- Tenis
- Vacante si calatorii
- Vâlcea
- Viata sanatoasa
- Volei