Aurel Ticleanu s-a nascut in 20 ianuarie 1959, la Teliuc (Hunedoara). Legitimat in 1974 la Metalurgistul Sadu, a fost transferat in 1976 la Universitatea Craiova, unde a cunoscut cele mai mari satisfactii ale carierei de fotbalist: doua titluri (79/80, 80/81), patru Cupe ale Romaniei (76/77, 77/78, 80/81, 82/83), calificarea in semifinalele Cupei UEFA (82/83), alcatuind acea celebra „Craiova Maxima“. A imbracat culorile alb-albastre pina in 1985, perioada in care are o participare meritorie la CE Franta (’84). Intre 85-89 a jucat la Sportul Studentesc, iar cariera de fotbalist si-a incheiat-o la Olympiakos Nicosia (89-91). Cifrele carierei sale: 338 jocuri/21 goluri in Divizia A, 42/2 in echipa nationala, 42/1 in Cupele Europene. A debutat ca antrenor in 1991, pregatind mai multe echipe din Romania si strainatate, printre care si nationala Bangladeshului. In prezent este antrenor in Maroc, la MAS Fès, echipa pe care a antrenat-o si in perioada ’98-’99. Este cetatean de onoare al orasului Sadu si al Craiovei.
– Momentul de virf al „Craiovei Maxima“ il constituie sezonul din Cupa UEFA ’82/’83, respectiv calificarea in semifinalele competitiei. Care a fost, in opinia ta, secretul acelei reusite?
– Cred ca la constituirea acestei echipe au contribuit foarte multe persoane si foarte multi factori. Acest proces a inceput in 1976, o data cu stingerea echipei campioane din 1974, cind dintr-un motiv sau altul au iesit din echipa: Manta, Papuc, Niculescu, Constantinescu, Boc, Badin, Velea, Strimbeanu, Ivan, Nita, Balan, Taralunga… Au ramas: Deselnicu, Balaci, Marcu si Oblemenco. Pina in 1976 au fost adusi la echipa: Lung, Boldici, Purcaru, Negrila, Tilihoi, Stefanescu, Purima, Ticleanu, Beldeanu, Donose, Irimescu, Geolgau, Crisan, Camataru, Cirtu si, mai tirziu, Ungureanu, Bumbescu si Ciupitu. Procesul de maturizare al acestei echipe s-a incheiat in 1979, cind desi n-am cistigat nimic pe plan intern (doar nou infiintata Cupa a Ligii) am mers trei tururi in Cupa Cupelor. A urmat apoi, in opinia mea, momentul de virf al acelei echipe: ’80, ’81, ’82. O data cu anul 1983 a inceput si declinul. Suprasolicitarea noastra prin meciurile foarte dese, club si nationala, accidentarile tot mai numeroase, bombardamentul psihologic la care eram supusi prin hotiile de la meciurile de pe plan intern, conducerea noastra care nu mai putea face fata din punct de vedere material la ritmul nostru de victorii, tentatiile la care erau supusi jucatorii nostri in unele meciuri din campionatul intern, tot mai desele oferte cu avantaje suplimentare la alte cluburi din tara si din strainatate – iata citeva elemente care au slabit interesul si concentrarea noastra, au crescut gradul de oboseala fizica, dar mai ales psihica, au erodat relatiile de prietenie si implicit pe cele de joc. Nu-i mai putin adevarat ca echipa era cu mult deasupra situatiei existente din punct de vedere al infrastructurii si al conditiilor generale, iar fara imensul val de simpatie cu care am fost inconjurati cred ca acea echipa n-ar mai fi prins nici macar anul 1984. 1983 poate fi considerat un moment de referinta din punct de vedere al reprezentarii internationale, dar echipa se afla insa pe o panta descendenta. Ginditi-va la absenta lui Balaci, Ticleanu (s-a incercat suplinirea prin aducerea lui Lita Dumitriu), Stefanescu, Tilihoi, Negrila, Donose. Noi aveam totusi la dispozitie un lot limitat numeric, iar actele de eroism ale fiecaruia nu puteau sa suplineasca si lipsa prospetimii fizice sau in ultima instanta lipsa de valoare a inlocuitorilor. Chiar mi-aduc aminte ca in 1984, cind am mers din nou trei tururi de UEFA, aveam patru-cinci jucatori care inlocuiau antrenamentele cu tratamente medicale!
– De ce nu ne-am calificat in finala? Am auzit diverse explicatii: absenta lui Balaci si Stefanescu din meciul tur cu Benfica, a lui Negrila din retur, accidentarea lui Donose (min. 2), neinspiratia antrenorului Otet de a-l utiliza pe Geolgau in locul lui Negrila, oboseala in urma meciului Romania – Italia din simbata premergatoare returului cu lusitanii, un anume stres asupra jucatorilor datorita alegerii cartierului general de pregatire in Craiova (hotel in centrul orasului) s.a.m.d. Care sint, deci, motivele?
– Nu ne-am calificat in finala (din toate motivele enumerate mai sus – plus cele pe care le-ai mentionat si tu), pentru ca noi nu mai puteam juca bine, totul fiind coroborat si cu lipsa sansei. La Kaiserslautern am jucat bine doar ultimele 30 de minute, cind am intors rezultatul de la 3-0, la 3-2, iar in retur a fost vorba de sclipirea lui Negoro. La Lisabona am stat doar bine in aparare, in meciul retur la Craiova am ratat prin Cami (la scorul de 1-0) si Zoli Crisan (bara, la 1-1), doua mari ocazii, iar la acest nivel e suficient pentru a face diferenta. Cu Hajduk Split UEFA ’83/’84 ne-am chinuit si, normal, nu ne-am calificat. In anul urmator, UEFA ’84/’85, am jucat satisfacator si am avut doar doua meciuri bune din sase (la Atena cu Olympiakos si acasa cu Zeleznicar). Am supravietuit datorita sclipirilor lui Sorin Cirtu. Echipa era la capatul puterilor. Eram cu totii darimati din punct de vedere fizic si psihic. Ajunseseram prea departe, iar cei din jurul nostru nu mai puteau controla fenomenul si deci nu ne mai puteau ajuta.
