În iunie 2014 se împlinesc 40 de ani de la cucerirea primului titlu de campioană din istoria Universităţii Craiova. Ion Velea, unul dintre eroii Ştiinţei de atunci, a povestit în cadrul emisiunii „Ora de sport“, de la Gazeta de Sud TV, lucruri inedite atât din acel campionat, cât şi din cel precedent, în care alb-albaştrii au ratat la „mustaţă“ primul loc. „Pelicanul“ a dezvăluit şi câteva întâmplări hazlii din sânul echipei naţionale, dar şi din perioada în care era arbitru, care, cu siguranţă, vă vor descreţii frunţile.
Alexandru Vîrtosu: Se spune că un om este cu adevărat bogat, atunci când are ce povesti, iar dumneavoastră sunteţi unul dintre ei…
Ion Velea: Da, sunt un fel de Ion Creangă al Universităţii Craiova. Dacă nu pierdeam campionatul în 1973 nu deveneam „Campioana unei mari iubiri“ şi eram o simplă campioană din provincie. Am avut norocul ca un an mai târziu să devenim şi campioană naţională, cu multe emoţii, ce-i drept. Să ştiţi că nu s-a prea simţit pe plan psihologic la noi treaba că am pierdut titlul cu un an înainte, pentru că imediat după, aproape jumătate dintre componenţii Universităţii am făcut parte din lotul universitar al ţării şi am câştigat campionatul european la Constanţa în 1973. La câştigarea acestui campionat european ne-am mai atenuat din supărarea pierderii campionatului.
A.V.: Aş vrea să ne spuneţi ce s-a întâmplat în ultima etapă, cu UTA, la Arad, din sezonul 1972/1973, şi tot în ultima la Ploieşti, un an mai târziu.
I.V.: La Arad, spectatorii olteni strigau mai mult Ajax Ştiinţa, fiindcă la vremea respectivă era în vogă cum e acum Barcelona şi ei ne comparau cu echipa olandeză. Miza şi, poate, şi oboseala, la meciul acela au făcut ca să pierdem, deşi ne trebuia decât un joc nul. Şi mai mare a fost durerea că noi am evoluat în 11, iar ei în 10 o repriză. Brosovski ne-a dat gol dintr-o lovitură liberă şi am pierdut titlul la un gol diferenţă de Dinamo. Tot meci nul ne trebuia şi la Ploieşti, pe care l-am obţinut, şi Dinamo a câştigat degeaba cu FC Argeş,7-0, într-un meci disputat pe „Ştefan cel Mare”. Şi Ploieştiul, ca şi UTA au fost motivate de Dinamo şi datorită acestui fapt, importanţa câştigării campionatului a fost enormă. Eu nu am jucat la Ploieşti, am fost accidentat.
A.V.: Aţi ieşit din tipar atunci. Cum eraţi priviţi de cei din Capitală?
I.V.: Noi nu aveam probleme la ora respectivă nici cu federaţia şi nici cu arbitrii. Ştiam despre ce era vorba şi intram şi jucam. Că ne mai „pârleau“, asta era. Spuneam că asta e regula fotbalului: odată ne ajutau pe noi, altădată ne dezavantajau. Nu gândeam cum o fac jucătorii actuali despre arbitri, în general. Noi eram preocupaţi doar de joc.
„Am primit primă
o butelie“
A.V.: Ce a însemnat acel titlu din ’74 pentru dumneavoastră din punct de vedere financiar?
I.V.: N-am avut cine ştie ce primă, dar sufleteşte a fost un titlu care ne-a onorat şi ne-a făcut mândri că suntem fotbalişti. A contat mult şi pentru că era primul titlu al unei echipe oltene. Am avut o echipă bună, era Oblemenco vârful de lance, dar şi noi, ceilalţi, contribuiam mult la rezultate. Nu era un lider ca acum. Toţi eram lideri, nu se făceau diferenţe ca bani sau ca faimă. Oblemenco era mai bine văzut, pentru că aşa se întâmplă cu cei care dau goluri, ies în faţă. Am fost o echipă modestă şi muncitoare. Am primit o primă de la FRF de până în 5.000 de lei. Ce au luat antrenorii nu ştiu, ei aveau alt statut. Pot spune că am primit şi câte o butelie de aragaz. O butelie la vremea respectivă era cam 2.000 – 3.000 de lei, deci a fost binişor. După câştigarea titlului am avut parte de un spectacol pe stadion cu mari artişti, precum Amza Pellea, Tudor Gheorghe, Fărămiţă Lambru, Cornel Constantiniu, Adrian Romcescu, Manu Nedeianu şi alţii… Ne-am bucurat mult.
A.V.: Cum era publicul pe atunci?
I.V.: Publicul ne iubea foarte mult şi ţin minte că antrenorul Cernăianu le spunea suporterilor aşa: „Băi, nu le mai daţi ăstora numai să bea, mai daţi-le să mai şi mănânce“. Asta pentru că ne „prindeau“ pe Unirii, pe la braseria de la Minerva, mai ales lunea, când era ziua noastră liberă, şi ne dădeau de băut. Este diferenţă între spectatorul de atunci şi spectatorul de acum, când jucătorul trebuie să-l plătească pe chibiţ ca să strige. Cel puţin aşa am auzit… Mai este o diferenţă: noi jucam atunci 80 la sută de plăcere şi 20 la sută din interes, pentru bani, pe când acum e invers.
A absolvit Facultatea de Chimie
A.V.: În paralel cu fotbalul, majoritatea eraţi angajaţi în fabrici?
I.V.: Noi eram studenţi, iar după ce am terminat facultăţile am fost angajaţi pe la diverse fabrici cu patru ore în producţie şi patru ore aveam indemnizaţie de efort. Ghinionul a făcut ca acum, când am ieşit la pensie şi ne-am dus să luăm actele, să vedem cât am cotizat ca fotbalist, nu s-au mai găsit hârtiile respective şi n-am primit o sumă mai mare.
A.V.: Sunteţi absolvent al Facultăţii de Chimie, ce v-a determinat să urmaţi aceste cursuri?
I.V.: Am terminat Liceul nr. 8 din Bucureşti şi am avut-o dirigintă pe profesoara de chimie şi la dânsa aveam cea mai mare notă. Era frumoasă şi învăţam de dragul ei. Când m-am dus la Galaţi am dat la Chimie Alimentară şi am reuşit, fiind coleg de grupă cu fostul director de la panificaţie, Busuioc. Apoi m-am transferat la Craiova şi aici era chimie-fizică, iar când am terminat am fost repartizat la Combinat, unde am lucrat 15 ani. Pe urmă am fost şef de laborator la ICRA, deşi nu voiam să mă duc, nu ştiam ce boierie e acolo. M-a ajutat şi Universitatea, pentru că atunci, fiind arbitru, eram văzut ca un zeu la contractări şi obţineam produsele dorite cu mai mare uşurinţă.
A devenit arbitru din „nimereală“
A.V.: Pentru că tot vorbim de perioada în care aţi arbitrat, v-aş întreba cum aţi descoperit această pasiune. Glumind puţin, simţeaţi „nevoia“ să fiţi înjurat?
I.V.: Arbitru? Din nimereală! Un prieten m-a luat la un meci, în judeţ, aici, şi în loc să fluiere el, m-a lăsat pe mine să arbitrez şi mi-a plăcut. M-am înscris la cursuri şi am dat examen pentru diviziile C, B şi A. Bineînţeles că m-au urmărit conducerile respective şi am ajuns să arbitrez 12 ani la Divizia A. M-a scos la pensie arbitrajul. Am devenit apoi observator şi acum caut să-i învăţ şi eu pe arbitrii tineri ce am prins şi eu. Le spun mereu, mai ales la cei de centru: când eşti arbitru, tu eşti şeful. Astăzi arbitrii se înmoaie, parcă nu au vână în ei… Nu e o regulă să fi fost jucător ca să fi un arbitru bun, dar se cunoaşte cine a jucat fotbal şi cine nu în arbitraj. Trebuie să înţelegi jocul, să înţelegi jucătorul şi să vorbeşti aceeaşi limbă cu el. La fotbal nu merge cu domnule, cu de-astea. E altceva, e multă vagabonţeală.
A.V.: Unde aţi fluierat prima oară la profesionişti?
I.V.: Am debutat în Divizia A în Bucureşti, la Sportul Studenţesc cu Poli Timişoara şi nu am dezamăgit. Treptat, am arbitrat meciuri grele şi foarte grele, cu 30.000 de spectatori, cu personalităţi în tribună, din armată, poliţie etc. Am primit şi înjurături, dar am reuşit să ţin meciurile în mână.
A fost martor la „blaturi“
A.V.: Aţi simţit vreodată pe teren că sunteţi „martor la căratul apei“, în sensul că echipele erau înţelese între ele?
I.V.: Da, au fost meciuri destule în care jucătorii gazdă mă rugau să dau 11 metri contra lor. S-a întâmplat în mai multe oraşe. Le trăgeam câte o înjurătură şi le ziceam: „Ia-le gâtul, ca să nu mă înjure cei din tribune aiurea“, iar ei mă rugau să nu le dau roşu pentru fault. Nu puteam să mă pun nici contra intereselor lor. Eu îmi vedeam de treaba mea, dădeam penalti doar dacă era un fault evident. Nu puteam să dau 11 metri că a căzut unul din avion…
A.V.: Ne daţi un exemplu cu un meci trântit?
I.V.: Odată, la Slatina, Scorniceştiul la un meci cu Bihorul, nu mi-a spus nimeni că s-au aranjat între ei. M-am prins pe parcurs cum stă treaba, iar la sfârşit era meci nul şi convenea ambelor echipe. Eu am prelungit jocul intenţionat cu vreo cinci minute şi a început lumea să mă aplaude că-i chinuiam pe fotbalişti. Altădată am fost suspendat două etape că m-au surprins cu imaginea de la televizor când înjuram jucătorii. Făcuseră ei ceva şi îi prinsesem… Îmi acceptau înjurăturile că erau strict legate de fotbal. A fost frumos şi ca arbitru. E una să arbitrezi sau să joci cum am făcut-o eu în Congo, la Kinshasa (cu echipa naţională, în 1966 – n.r.), în faţa a 100.000 de spectatori, şi alta să o faci cu 2.000.
Turneul din Africa, un adevărat lanţ al amintirilor frumoase
A.V.: Povestiţi-ne cum a fost în turneul amical din Africa.
I.V.: Am jucat pe o temperatură de 40 de grade Celsius la Kinshasa, ne-au bătut cu 3-2, iar la câteva zile am jucat meciul revanşă şi am învins noi cu 3-0. Am descoperit o Africă frumoasă, am vizitat împrejurimile, am fost şi la o grădină zoologică, ne-am pozat cu cei de acolo, şi am văzut multe cocioabe de lut. După, am trecut în Brazzaville, cu vaporaşul, acolo am pierdut cu 1-0 în acel turneu amical. Stăteam într-un hotel unde umblau şopârlele pe pereţi. Ne-au spus oamenii să nu ne fie teamă că în cameră nu intră şopârlele, numai pe holuri se plimbă… Tot în turneul din Africa, pe 1 ianuarie 1967, jucam cu naţionala Camerunului. Am condus noi cu 1-0 şi în ultimele minute arbitrul a dat 11 metri pentru Camerun. Am făcut puţin scandal pe acolo, dar s-a făcut 1-1. În poartă era Rică Răducanu şi după penalti l-a alergat pe arbitru să-l bată, abia a scăpat ăla. Ne-au suit în autocar, ne-au dus la hotel, ne-au făcut rasişti, şi am stat două zile închişi în hotel. A fost nasol, dar norocul nostru a fost că erau ruşii la putere acolo, nu ştiu ce căutau, dar au avut grijă de noi. Făcând revelionul din 1967 acolo, mi-am găsit şi un „tată“. „Tatăl“ meu din Camerun. Era un ministru şi nea Cornel Drăguşin a venit la mine şi a zis că vrea să mă cunoască, pentru că semăn cu fiul său. L-am întrebat: „Mă nea Cornele, aşa urât sunt?“… Mi-a zis: „Taci din gură, că o ducem şi noi bine două zile cât stăm“. Şi aşa a fost. Nu a avut bani lichizi la el, că voia să-mi dea, dar ne-a făcut nişte cadouri frumoase.
Rică Răducanu, one man show
A.V.: Ce a urmat?
I.V.: Am plecat în Etiopia, la Addis Abeba, unde şi înainte, şi după meci eram cu toţii cu măştile de oxigen pe figură. Jucam cu nişte mingi uşoare, ungureşti, şi Rică Răducanu, cu figurile lui, lua mingea în mână şi şi-o dădea pe spate. La un moment dat s-a făcut că aruncă mingea ca la aut şi a scăpat-o pe spate şi şi-a dat autogol… Dar asta nu a fost singura chestie făcută de nărod. La Kinshasa, pe nocturnă, când noi atacam, auzeam gălăgie mare în spatele porţii noastre. Ce făcea Rică? Dirija spectatorii cu un prosop şi ăia îi făceau pe plac. A mai fost una tare. Înainte de Etiopia am fost în Gabon, la Libreville, şi Rică Răducanu stătea în cameră cu Pilcă, fostul portar al Universităţii, şi ăsta scria acasă: „Stau în cameră cu Rică Răducanu, pe malul oceanului etc.“. Văzându-l pe ăsta, Rică a trimis şi el scrisoare la părinţi, dar a copiat ce a scris Pilcă: „Stau în cameră cu Rică Răducanu…“. Noi am murit de râs când am aflat. Am avut amintiri frumoase în acest turneu. Am venit în ţară bronzaţi, după aceea m-a luat Dinamo şi am stat cu Boc trei luni în Ştefan cel Mare şi m-am supărat şi am plecat la Galaţi. Abia apoi, în 1968, am venit la Craiova, ofertat de Oblemenco şi nea Ion Constantinescu. Vizavi de Boc, un turneu
de-al Craiovei în 1972, în Liban şi Kuweit, mai am o experinţă de neuitat.
Au fost terorizaţi
în Beirut
A.V.: Ce s-a întâmplat atunci?
I.V.: A venit antrenorul Cernăianu la noi şi ne-a zis că nu avem voie să intrăm în Kuweit. Jucasem înainte cu naţionala României în Israel şi aveam pe paşapoarte vize, iar rivalitatea între cele două ţări era mare. Am stat o noapte păziţi de poliţie cu puşcoace. Nu ne-au dat voie să intrăm în Kuweit şi ne-au suit în primul avion de Beirut, iar cei de la ambasada de acolo ne-au aşteptat la scara avionului şi ne-au rupt fila în care aveam viza de Israel. În Beruit am stat o săptămână şi i-am aşteptat cu Boc pe băieţi. În timpul ăsta, la hotelul în care eram cazaţi au venit nişte ruşi în camera din faţa noastră şi într-o noapte au fost ucişi. I-am zis: „Chiorule, că aşa îi ziceam lui Boc, ăştia în loc să intre pe dreapta la noi, au intrat pe stânga la ruşi. Să fi văzut cum ne-am baricadat a doua noapte… N-am închis un ochi. Am stat până au venit cei din Kuweit. Erau boieri, că au venit cu ţigări, cu aparatură, în Kuweit era cea mai ieftină piaţă din lume. Ne-au rugat să-i ducem în bazar, la cumpărături, şi am scos pârleala că nouă, cei care le aduceam clienţi, ne dădeau totul degeaba. Am jucat şi în Beirut, cu naţionala universitară a Israelului, când la pauză au stins nocturna şi se bucurau că ne-au bătut… Au fost turnee frumoase, ce să mai.
Tenisul, prima dragoste
A.V.: Nu aţi practicat doar fotbalul, aţi început cu tenisul şi chiar aţi ieşit campion…
I.V.: Stăteam în cartierul 23 August şi erau terenuri de tenis, de volei, am făcut toate sporturile. M-am axat pe tenis de câmp şi la 12 ani eram campionul Bucureştiului. Ilie Năstase era mai mare cu un an ca mine, şi atunci se făceau turnee numai pe categorii de vârstă, dar pe stradă jucam fotbal. Erau şmecherii de la bloc care făceau mişto de mine când mă vedeau cu racheta şi m-am supărat şi m-am înscris la piticii lui Metalul Bucureşti, după la Viitorul, apoi m-a luat Dinamo. Mai târziu, m-au văzut cei de la Ştiinţa Galaţi la un meci de juniori, jucam alături de Strâmbeanu, care a venit aici, în Craiova, în 1965, şi m-am dus pe malul Dunării. La Galaţi am stat trei ani, am jucat în Divizia A că a făcut fuziune Ştiinţa cu Siderurgistul şi din vârf de atac am ajuns fundaş stânga, cu foarfeci, cu alunecări…
A.V.: Aţi avut parte şi de accidentări urâte în cariera dumneavoastră?
I.V.: M-am accidentat în meciul de la Liege prima dată (1974 – n.r.), apoi ghinioanele s-au ţinut lanţ. Am avut probleme cu ligamentele de la genunchi şi nu
mi-am mai revenit sută la sută. Asta e rău la un fotbalist, să ai probleme cu genunchii sau cu gleznele. Mai bine să ai piciorul rupt, că se sudează… Şi Balaci la fel a terminat-o cu fotbalul, a avut probleme cu genunchiul şi încet-încet s-a terminat şi cu Ilie. Apropo de Ilie, antrenorii întrebau cu cine vrea să joace şi la un moment dat, Cernăianu m-a întrebat şi pe mine cu cine vreau să joc mijlocaş stânga, cu Ivan sau cu Balaci. Poate şi datorită mie a devenit Ilie titular, că eu am spus că vreau să joc cu Balaci. Am zis aşa pentru că Ivan, fiind mai în vârstă, nu alerga aşa mult şi mie îmi plăcea să urc şi mai lăsam descoperit postul meu, iar el nu venea în locul meu. Ilie, în schimb, alerga mult şi îmi lua locul în apărare. Mi-a plăcut atacul, am dat gol din foarfecă lui Adamache, unul dintre cei mai mari portari ai ţării, am făcut 1-1 cu Steagul Roşu Braşov. Am dat gol şi cu ciocul, din plonjon, cu capul, le-am făcut pe toate, ce să mai.
A.V.: Cu cine v-aţi înţeles cel mai bine din echipă? Cum era relaţia dintre jucători şi antrenori?
I.V.: Cu toţi m-am înţeles bine. Că ne mai înjuram noi, era altceva, dar eram uniţi, ca o familie. Când a venit Cernăianu, un pedagog excelent, eram toţi studenţi şi s-a comportat altfel cu noi. Şi datorită acestui fapt am obţinut progresele astea, de la vicecampioni, la campioni, fiindcă vorbea frumos cu noi şi se comporta bine. Eram în cantonament aici, în Craiova, şi Cernăianu ne luase bilete la film şi ne aştepta. Noi jucam rummy şi nu ne-am dus. A venit în cantonament şi ne drăcuia, ne-a interzis să mai jucăm şi rummy, dar i-a trecut la scurt timp şi ne-am văzut de treabă. Era maleabil, un om deosebit.
A.V.: V-aţi dat vreodată accidentat şi nu eraţi?
I.V.: Doar la lotul de tineret m-am dat „mort“, că am avut multe deplasări în Austria, Turcia, Bulgaria, Polonia. Voiam o pauză, îmi afecta randamentul. La echipa de club nu m-am dat lovit niciodată.
A.V.: Vorbeam mai devreme despre cantonamente. Se întâmpla atunci să se mai ascundă câte o sticluţă sau să existe „episoade“ de genul Tamaş?
I.V.: Au mai fost jucători, dar nu făceau aşa escapade nocturne şi, mai ales, nu în cantonament. Un singur fotbalist am avut mai nărod, nu spun cine. Mi-a plăcut de el că a fost un băiat deştept, că ascundea sticlele de bere în flotorul de la toaletă şi nu l-a prins nimeni. Am avut unul la Craiova, portarul Gaboraş, care se ducea în gară, aştepta trenul de Bucureşti, intra în vagonul restaurant, şi în zece minute lua repede un pahar şi gata, cobora de parcă nu se întâmplase nimic. Care avea chef de o bere, o bea lunea, când eram liberi.
A.V.: Aţi fost deschizători de drumuri, aţi luat titlul şi aţi învins-o pe Fiorentina în Cupa UEFA. La câţiva ani Craiova Maxima a rescris performanţa.
I.V.: Mai mare a fost victoria noastră din 1973, când am bătut Fiorentina, pentru că noi eram o necunoscută ca echipă, iar italienii aveau cei mai valoroşi fotbalişti. Am făcut 0-0 acolo şi am câştigat cu 1-0 la Craiova. L-am ţinut pe Antognoni, unul dintre cei mai buni fotbalişti italieni. Spun că victoria noastră a fost mai mare decât a celor din Craiova Maxima pentru că nu am fost înfrânţi, iar echipa Fiorentinei a fost mai bună decât cea pe care au întâlnit-o ei.
În prezent, mizează pe CSU
A.V.: Cum vedeţi prezentul fotbalului craiovean? Iată, avem două echipe cu acelaşi nume şi ambele evoluează în Liga a II-a?
I.V.: Cei de la CSU văd că sunt foarte serioşi şi după cum am auzit, patronul îi plăteşte bine şi e la zi cu totul. De asta au venit şi jucători importanţi aici. O să facă treabă bună, pentru că astăzi contează mult să ai bani. Nu am nimic cu Mititelu, nu spun ce a făcut rău sau ce a făcut bine, dar îi repoşez un singur lucru: el pomeneşte mereu de „Campioana unei mari iubiri“, dar în anii în care a avut putere financiară nu l-am văzut vreodată să facă un memorial „Ion Oblemenco“ înainte de începerea campionatului. Peste tot se fac memoriale, cu patru echipe din campionatul intern sau şi din străinătate, la noi nu s-a făcut niciodată. Atât îi reproşez lui Mititelu. Şanse de promovare au amândouă echipele, dar cei la de la FCU stau cam nasol cu banii.
A.V.: Cum vedeţi disputa asta pe palmares?
I.V.: Uite cum e treaba: noi, care am câştigat campionatul în 1974, şi ceilalţi după noi, am jucat sub titulatura de CSU. Acum nu ştiu ce să mai zic, ce a fost după, pe parcurs, cu vânzarea echipei… Suporterii să ţină cu ambele echipe şi care joacă bine şi obţine rezultate să se ducă în continuare cu ea. Să vină cu drag la stadion pentru fotbal.
A.V.: Când credeţi că vom sărbători un nou titlu de campioană sau măcar o Cupă a României?
I.V.: Chiar şi la anul, dacă e tot aşa de serios patronul de la CSU. Nu am nimic cu cei de la CS, dar merg pe mâna lor pentru că au posibilităţi materiale. Vor intra în Liga I şi cred că au perspective mari. Au mai fost surprize de genul Urziceni, cum e acum Ploieştiul, şi putem fi şi noi acolo, în faţă, chiar din primul an.
