Compozitorul german Ludwig van Beethoven s-a născut la Bonn (Germania), la 16 decembrie 1770.
Potrivit Dicţionarului „Mari Muzicieni” (Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2006), copilăria lui Beethoven nu a fost prea fericită. Chiar dacă s-a exagerat cu privire la cruzimile lui Johann faţă de fiul lui, tatăl dorindu-şi ca Ludwig să devină un „copil minune”, precum Mozart. Primii săi maeştri au fost de ocazie: Tobias Pfeiffer, tenor într-o trupă ambulantă, violonistul Rovantini, bătrânul Aegidius Van der Eeden, organist al Curţii. Christian Gottlieb Neefe, succesorul acestuia din urmă, poate fi considerat ca fiind primul profesor adevărat al lui Beethoven. Sub autoritatea lui, copilul a făcut asemenea progrese, încât la 12 ani a primit titlul de organist suplinitor.
Călătorie de studii la Viena
Foarte repede, strălucirea talentului său va depăşi cercul prietenilor. Contele Waldstein, favoritul noului prinţ elector liberal Max Franz, obţine pentru Beethoven o călătorie de studii la Viena. Despre acest prim sejur (1787) nu se ştiu prea multe. Întâlnirea cu un Mozart bolnav, absorbit cu totul de compoziţia operei „Don Giovanni” şi sceptic în privinţa copiilor minune, pare să fi rămas fără niciun rezultat: nici sfaturi, nici consacrare, poate doar câteva încurajări.
Beethoven revine la Bonn pentru a fi aproape de familie la moartea mamei sale. Din această perioadă (1790) datează cantatele pentru moartea lui Iosif al II-lea, pentru înscăunarea lui Leopold al II-lea, neinterpretate „din cauza dificultăţilor lor”, lucrări destul de convenţionale, printre ale căror stângăcii se întrevede, totuşi, marele muzician. Aşa se face că, atunci când acestea ajung sub ochii lui Haydn, în timpul unei treceri a acestuia prin Bonn, tânărul Beethoven este invitat să facă „studii susţinute” cu el. Fidelul Waldstein intervine încă o dată, iar Beethoven va părăsi definitiv oraşul Bonn, în favoarea Vienei, la 2 noiembrie 1792.
Viena l-a primit pe Beethoven cu toate favorurile. Fără greutate, el a fost adoptat de aristocraţia melomană: Lichnowsky, Lobkowitz, Schwarzenberg, Zmeskall von Domanovecs s-au aflat printre cei care au subscris pentru cele trei triouri op. 1 (1794-1795), lucrări marcate deja de personalitatea tânărului muzician, dacă nu încă de stilul său. Cu cele trei sonate op. 2 pentru pian (1795-1796), dedicate lui Haydn, Beethoven şi-a luat rămas bun de la maestrul său. Beethoven a frecventat, cam la fel de inconsecvent, şi alţi maeştri: Schenk, Albrechtsberger, Salieri; a dobândit de la unul sau de la altul acele cunoştinţe tehnice care îi erau necesare.
În 1795 dădea dovadă de o virtuozitate pianistică ieşită din comun
În 1795, îşi cunoştea pe deplin meseria. Îşi stăpânea personalitatea muzicală şi dădea dovadă de o virtuozitate pianistică ieşită din comun. Aceste lucruri avea să le arate în primul său mare concert vienez, din martie 1795. Atunci a cântat un concert de Mozart, având cadenţe compuse de el, şi primul lui concert pentru pian (publicat mai târziu ca al doilea), pe care îl terminase în ultimul moment.
Dicţionarul ”Mari Muzicieni” notează că în sonatele op. 7 şi op. 10 pentru pian (1796-1798) şi în special în cea în Re major, Beethoven îşi face auzită, dintr-o dată, modernitatea geniului, îndrăznelile, asimetriile, forţa dramatică ieşită din comun: „Largo e mesto” din sonata op. 10 nr. 3 este mărturia uluitoare a acestui fapt.
Primii ani vienezi au fost cei mai fericiţi pentru Beethoven. Succese, favoruri ale prinţilor, prietenii profunde şi durabile cu Wegeler, Ries, Amenda, Zmeskall, violonistul Schuppanzigh, neostenit promotor al muzicii lui. În 1801, odată cu două scrisori datate în luna iunie, adresate lui Wegeler şi lui Amenda, care erau plecaţi din Viena, apar primele referiri la problemele de sănătate. Beethoven dezvăluia ceea ce ascundea de un timp – pierderea auzului din ce în ce mai gravă. Aceasta creştea în intensitate, urmând să devină, în scurt timp, iremediabilă.
Disperarea lui părea pentru moment liniştită – sau poate mai mult amânată – de intrarea în viaţa sa a „unei tinere fete mult iubite”: Giulietta Guicciardi, care la 17 ani cucerea cu farmecul ei frivol întreaga Vienă. Beethoven i-a dedicat sonata op. 27 nr. 2. cunoscută sub numele de „Sonata lunii”. Giulietta s-a căsătorit, însă, cu contele Gallenberg şi l-a lăsat pe Beethoven pradă singurătăţii şi disperării, stare ce s-a tradus, în 1802, într-un document sfâşietor: „Testamentul de la Heiligenstadt”.
Citește întreg articolul pe Agerpres.
Citește și: SRI aniversează 32 de ani. Mesajul premierului României
