Părinților mei, Natalia și Filip Lupeanu
După mulți ani, am ajuns în comuna Murgași – Dolj, satul copilăriei mele și satul de suflet al părinților mei. Sat îndrăgit și de mine după povestirile tatălui meu căruia tare îi mai plăcea să povestească. Avea un har în a povesti … îmi pare rău că nu l-am descusut mai mult. În timpul vacanțelor petrecute în sat, la rude, am vrut să retrăiesc ce mi se povestise cu atât drag despre oameni, locuri, întâmplări deosebite din viața părinților mei care nu se înstrăinaseră de sat deși, pentru a ne oferi o viață mai bună, nouă, celor patru copii, hotărâseră să ne stabilim la oraș. Această decizie a fost luată mai mult din dorința mamei care vroia ca și copiii ei să învețe carte și-l convinsese pe tata că numai la oraș, în capitală se poate face carte serioasă. Murgașii și-au meritat cu adevărat numele de Micul Paris. Așa era recunoscută comuna Murgași pe o rază de câțiva kilometri. Cum să nu fie așa când aici se trăia puternic, era viață cu adevărat. Aici se jucau cele mai renumite hore, cu sârbe și jocuri oltenești, cu hora-nainte condusă de flăcăii satului neîntrecuți de nimeni. Acolo unde se jucau horele se vorbea de colbul locului care forma o pânză albă înaltă de doi metri de nu te mai vedeai, dar nimănui nu-i păsa; aici erau lăutarii cei mai buni, arvuniți cu mult timp înaintea marilor evenimente la care veneau tineri – băieți și fete – din câteva sate. De Sfântul Ilie nu era o sărbătoare mai mare pe care să n-o știe tinerii din câteva sate dimprejurul Murgașilor. Mergea vestea din sat în sat și de abia se așteptau întâlnirile pentru distracție. Era o mare curiozitate să vadă ce le-au mai pregătit murgășenii … Cum, oare, se dădea vestea, cum de se afla rapid despre festivitățile din Murgași, de se strângea o mare de oameni când era vremea căruțelor, nu-mi pot închipui. Fetele satului nu erau mai prejos decât băieții. Aveau aceiași poftă de joc, jucau fără oprire horele oltenești, erau neobosite ca și partenerii lor, luptându-se să fie alese pentru flăcăii care luau hora-nainte pentru că aceia erau cei mai buni – frații Ilie și Filip nu aveau egal, erau cei mai de temut tineri ai horelor anilor ’30 din Murgași. Pe marginea horelor stăteau mamele gătite foc, în ii deosebite, scrutându-i cu privirea pe flăcăii care s-ar fi potrivit cel mai bine pentru fetele lor.
În aceste timpuri, iile murgășencelor erau fără egal, erau neasemuit de frumoase: pânza topită, specială, modele rare erau cusute cu fir de borangic, în culori vii. Etalarea iilor era un motiv de laudă, dar și de invidie printre fetele de măritat. De la o sărbătoare la alta apăreau alte modele, alte culori, se „furau” pur si simplu modelele de la o persoană la alta, se combinau, se amestecau așa încât la următoarea întâlnire altă ie sa fie pe primul loc, cu alt colorit, altă combinație de culori, alt model. Era ceva nemaipomenit în întrecerile acestea între creații, cu broderii deosebite. Așa cum doamnele din București își etalau mătăsurile aduse din Parisul pe care-l copiau, tot așa si murgășencele își etalau iile deosebite de care erau mândre căci ele erau primele care le purtau în satul lor.
Murgașii se lăudau cu flăcăii satului, înalți ca bradul, vrednici și iuți la joc ca și la muncile satului. Era o obișnuință și ca tinerii olteni săraci să plece de timpuriu la oraș cu dorința de a face bani ca să-și ajute familiile. Și unde se puteau face banii dacă nu în capitala țării ?! Cei mai isteți și dornici de realizare plecau din satul natal la București și de la 11 ani când își începeau munca cu cobilița. Așa au făcut mulți și au reușit, ajungând ca la 18 ani să fie buni de însurat cu o avere frumușică făcută prin muncă asiduă și pe cont propriu. Însa, pentru acești tineri, cu munca la oraș, timp de câțiva ani buni, ziua de muncă începea la 3-4 dimineața … Erau vremuri grele, dar cine își știa scopul putea obține ceea ce dorea.
Ca și orașul Bucureşti recunoscut ca „Micul Paris” datorită atmosferei de Parisul francez – sub toate aspectele – vestimentație, gesturi, accesorii cotidiene aidoma celor din Paris, spiritul negustoresc precum și uimirea existentă pentru cei care observau această atmosferă la fel si Murgașii părinților mei din anii ’30 erau într-o continuă schimbare, cu iile cele mai frumoase, cu „lupta” aceasta frumoasă între fetele satului cu ii rare, deosebite, cu gospodării bogate, făcute de oltenii-negustori ai satului, cu horele cele mai reușite, cu muzica cea mai bună, cu nunțile cele mai deosebite, cu mâncăruri rafinate, de poveste, cu mirii la fotograf, cu lăutarii cei mai renumiți, cu o Bancă. Ei, da, în Murgași a existat și o Bancă! Banca moșierului Marinescu care deodată a dat faliment, oamenii pierzându-și economiile. Atunci murgășenii au fost debusolați total. Tatăl meu a fost unul din cei care nu s-a lăsat păcălit, deși era mereu îndemnat de moșier să-si depună banii la Banca sătească, vorbindu-i-se de beneficiile pe care le-ar fi avut mai ales el, tânăr negustor …
Era ceva inedit în Murgași, un amestec de rustic cu modern. Oamenii satului simțindu-se mândri, plăcându-le să fie mândri de-i uimeau pe cei care vedeau cum denumirea de „Micul Paris” li se potrivea de minune. Tot satul urmărea să nu dezamăgească niciodată. Era ca o întrecere nespusă, dar înțeleasă de toți.
Era în fiecare murgășean o dorință de A AVEA, A FI, A (te) DEPĂŞI. Mi se pare fantastică o asemenea gândire mai ales pentru că vine dintr-un sat și de acum 90-100 de ani.
Până și numele oamenilor din satul Murgași sunt cu totul deosebite, românești și foarte frumoase, parcă luate din cărți, căutate anume. Sunt mulți care se numesc Ion, Gheorghe, Maria, ceea ce este ceva firesc, de înțeles, dar nu la acestea mă refer. Ci, la nume precum numele părinților mei Natalia si Filip ! Mi se par nume deosebite pentru niște țărani. De asemenea: Adela, Verona, David, Aurora sunt nume alese, nume boierești. Cum de își botezau copiii cu nume atât de frumoase niște țărani, dintr-un sat din România, acum o sută de ani ? Pentru mine este tot un mister, dar aș spune, totuși, că este un mister caracteristic Micului Paris – Murgași.
Oamenii au încercat să transmită, să păstreze de la cei mai bătrâni obiceiurile frumoase, mândria aceasta oltenească. Cu toate acestea, războiul, apoi comunismul au distrus încet-încet lucrurile frumoase. Au mai fost perioade frumoase în care oamenilor le-a mai venit cheful de viață, dar acum era o altfel de muncă, o altfel de întrecere, forțată.
Horele erau din ce în ce mai rare, adevărații virtuozi au fost înlocuiți la început cu magnetofoanele și muzica modernă … În timp, horele au fost înlocuite cu activitățile de la Căminul Cultural unde se vedeau filme la sfârșit de săptămână, unde exista o bibliotecă de unde se împrumutau cărți. Până și frumoasele ii au fost înlocuite cu rochii de oraș. Parcă era o rușine să mai apară cineva îmbrăcată cu o ie.
Murgașii, însă, nu se lasă. Din nou vor să fie cei dintâi. Dau o croitoreasă de mare forță care creează o vestimentație pentru murgășence, de se duce vestea peste șapte sate. Era vorba de o croitoreasă-unicat – Verona lui David. Locul iilor a fost luat de modelele inventate, foarte moderne sau/și în pas cu moda vremii. Verona era un creator de modă „avant la lettre”. Avea o inventică de rămâneai uluit. Mai mult, lucra cu o repeziciune fantastică. Reușea modelul din prima, rar făcea probă. S-a dus vestea astfel încât tinere din satele învecinate veneau să învețe meserie cu Verona. Se făcea programare, vroiau să fie primite ca novice. Stăteau la ușă, făceau coadă. Am prins de câteva ori pe timpul vacantei de vară câte 2-3 tinere care stăteau lângă mașina de cusut a Veronei „furând” meseria, cerând sfaturi, îndrumări. Așa s-au format în Micul Paris sătesc – Murgași sute de croitorese pentru multe sate învecinate. Însăși Verona, o croitoreasă de țară, mergea prin sat îmbrăcată deosebit de frumos. Iarna, chiar și la 80 de ani, înainte de moarte am văzut-o îmbrăcată ca o cuconită de oraș, cu cizme, fustă groasă, nicidecum cu palton, numai cu un cojocel-ilic – marca Verona, împodobit cu găitane colorate. Și mai avea tanti Verona ceva deosebit: vocea ! Avea o voce uluitoare. Nu pot s-o redau, trebuia înregistrată. Dar, probabil că la asta nu s-a gândit nimeni: ușor-tărăgănat-rârâit-mirat-întrebător-cântat. Era ceva senzațional !
Pentru anii comunismului trebuie să amintesc de un șef CAP, un om muncitor, dedicat intereselor satului, realizându-se multe în acea perioadă. Mi-l amintesc pe nea Nae și tare bine îi mergea comunei cu el la cârma CAP. Din nefericire, a plecat din lumea asta mult prea grăbit … Tot pe atunci era un asistent medical extraordinar care trăia în Murgași. Știa meserie serioasă și nu a fost om în satul Murgași care să nu apeleze măcar o singura dată la el și să nu trateze cu dăruire și afecțiune multe necazuri de sănătate. Afecțiunea lui evidentă față de pacienți, vindeca pe jumătate … Aflu că și astăzi, deși la pensie este chemat în continuare, de săteni pentru rezolvări rapide, absolut necesare. Este vorba de Sandu Ploaie. Ți-e mai mare dragul când îi auzi pe oameni spunând: „al lui Ploaie, sigur, mergi la el” …. Sau: „ai fost la al lui Ploaie? ” Îmi pare rău că în vara aceasta nu l-am întâlnit, poate la anul …
S-a mai reușit o performanță în anii comunismului: învățământul. Cu scuze pentru alți profesori, eu îi numesc acum numai pe soții Elena si Constantin Draica pentru că baza examenului de admitere la liceu era constituită din limba română și matematică. Generații de elevi reușeau cu brio la cele mai bune licee din Craiova mândrindu-se cu fosta profesoară de limba română, Elena Draica, aceea care îi învățase limba și literatura română.
Iar câțiva murgășeni care muncesc în Italia își amintesc acum de orele de limba română și declară că știu corect limba română datorită doamnei Draica, o profesoară de excepție din Murgași – Dolj.
Murgașii se pot mândri și cu Biserica satului de la 1883 (vă leat 7391 după cum se vede in fotografie), Biserică frumoasă pe care mi-o amintesc întocmai din copilăria mea. Intrând in bisericuță ești impresionat de icoane, de picturile învechite, dar care dau un aer de autenticitate veche, românească. Citim că Biserica a fost renovată „interior și exterior” în anul 2003 de preotul Văduva Constantin.
Alt lucru care mi se pare, din nou, extraordinar pentru Murgași este cimitirul eroilor satului – tinerii morți în cel de-al doilea război mondial care sunt comemorați an de an la Înălțare. Eroii satului au locul lor, distinct, în curtea Bisericii satului. Nu poți, trecând pe lângă pietrele funerare, să nu vezi tinereți frânte și să nu speri că o lacrimă și o lumânare aprinsă să-i ajute acolo sus, unde sigur sunt ca ei să vegheze asupra satului lor.
Multe mi-a mai povestit tata despre rușii și nemții întâlniți chiar de el în al doilea război mondial, despre „aventurile” micului oltean venit la București la 11 ani, despre răboj, despre restaurantul cu două intrări și țiganca profitoare de naivitatea micului negustor, despre istoria cu muștarul adus în Murgași pentru prima oară de tatăl meu și cum a fost de apreciat de murgășeni …
Casele murgășenilor sunt foarte frumoase, curate, cu multe flori, iar în partea din spate se pot vedea serele de care se îngrijesc. Sunt case țărănești specifice unui sat românesc, cu gospodării de oameni vrednici, așa cum au fost întotdeauna prin aceste locuri.
Ajungând în Murgași ești plăcut surprins să vezi casele frumos construite, adevărate case țărănești: nu sunt vile–kitsch din care să se vadă doar opulența. Cu foarte mici excepții, aici găsim case țărănești, specifice satelor românești, iar înăuntru, mai toate casele din Murgași sunt dotate cu toate facilitățile modernității: boilere, cu apă și căldură în casă, aproape că s-a renunțat la lemnele de foc pe timpul iernii.
Și din Murgași mulți tineri sunt plecați în străinătate, la muncă. Astăzi, Murgașii sunt și ei triști, pustii. Bătrânii țin gospodăriile. Mulți murgășeni, din păcate, și-au vândut pământurile, alții le-au lăsat de izbeliște. Sunt pământuri concesionate, cu pierderi mari mai ales pentru cei care nu locuiesc sau nu sunt în sat și au concesionat, dar nu prea au ce face. Dacă ar vedea ce se întâmplă cu pământurile lor, cu toată viața din Murgașii lor, acum, în 2017, s-ar întrista murgășenii duși de pe astă lume … La revedere, Murgași – Micule Paris, pana la renașterea ta.
Cu speranță,
Vali (Lupeanu) Constantinescu
București 17 octombrie 2017
